Am început să te ascult. Mi se părea că exagerezi, dar că ești disperat dupa audiență. Trecuseră zile de când nu mai vorbisei, în așteptarea unui suflet demn de a-ți împărtăși durerea. M-am așezat pe scaunul prăfuit din sufragerie și am așteptat liniștit să mi te destăinui. După câteva secunde infernale, ai vorbit. Mi-ai povestit simplu, în cuvinte rare, despre un copil deosebit, un copil banal. Un copil ce avea vise, realizabile până la cel mai amănunțit detaliu. Vesel, nepăsător, prea conștient de frumusețea divină și de perfecțiunea implementării ei. Atunci te-am întrerupt. Sceptic, te-am întrebat despre acea frumusețe și despre însemnatatea ei. Tu te-ai oprit și ai privit sec pe fereastră. Un copil încruntat trecea grăbit prin fața florăriei. Se opri brusc și dădu să traverseze, fără a se asigura. Speriat, am încercat să strig, să-l opresc, însa eram prea înghesuit în intimitatea camerei. Dupa câteva clipe m-am liniștit, căci nu erau mașini. Doar strada murdară, batjocorită de pașii ușori ai copilului. Când am întors privirea, nu mai erai. Însa pe scaunul prăfuit ședea acel copil. Cu fața luminoasă, mi-a zâmbit.
I-am luat cu grijă mâinile în ale mele și m-am ghemuit lângă el. Mi-a povestit cu entuziasm despre visele sale și despre finalitatea acestora. Suna cunoscut, parcă mi-ar fi povestit despre tine. Nedumerit, am ridicat privirea către el. Era încruntat, cu privirea stearsă, fără sclipire. Din toată splendoarea inițială a chipului său nu se mai recunoștea nimic, dar m-am silit să îl ascult în continuare. Nu știu cât timp a trecut: zile, ore, secunde. Când în sfârșit s-a oprit, eram epuizat. M-am ridicat încet de pe scaun, mi-am luat haina din cuier, am scotocit buzunarele în căutarea cheilor și am ieșit grăbit. Coborând scările m-am uitat la ceas. Iar o să întârzii la serviciu.