poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-12 | |
Lucia Dărămuș
Fragment din romanul Arbeit Macht Frei! Hannya I Povestea aceasta, dragi oameni mari, este reală.Veți putea învăța ceva, dacă veți avea răbdare preț de două capitole, cît veți sta îmbrăcați în copii. După aceea veți reveni la condiția mult iubită de voi – a omului mare. Așadar ea, povestea, începe în anul 1944, cînd Hannya, fetița care știa să zîmbească tot timpul, a fost luată din patul ei cald și dusă împreună cu familia și alții la fel ca ea, într-un tren.Cei mai mulți l-au numit trenul morții, cum existau și halele morții, gropile morții, pentru că mașinăria s-a dovedit a fi un balaur mare de fier, negru la ochi, cu gură uriașă care înghițea sute de suflete. Pentru Hannya, fetița cu zîmbet de stele, s-a dovedit a fi trenul vieții. Era noapte și foarte, foarte cald. Copiii plîngeau, adulții încercau să-i potolească. Hannyta, în aceea noapte, își ținea tatăl strîns de mînă. Nu înțelegea ce se petrece. Într-un colț întunecat de vagon, adunînd la piept bucceluța pe care apucase să și-o ia, începu să exploreze tărîmul tainic pe care doar ea și prietenii ei îl cunoșteau. Acest tărîm de vis chiar există. El se numește LIMELFIA. Hannyta și cei trei prieteni – Negrilă, Gălbilă și Roșilă – fuseseră deja acolo de mai multe ori. Am uitat să vă spun – Hannya era o fetiță evreică foarte frumoasă, ascultătoare, care citea foarte mult. Îi plăceau poveștile. Chiar ea inventa basme și îi mai plăcea să picteze. De aceea în trăistuța ei ați fi găsit, dacă ați fi căutat, o carte cu pagini albe în care obișnuia să-și ascundă poveștile inventate, pe Negrilă, pe Gălbilă, pe Roșilă și multe culori. Așadar, cum stătea ea înghesuită printre ceilalți evrei, auzi niște glasuri care ieșeau din trăistuța ei fermecată: -Hei, Hanny, scoate-ne de aici, spuse primul pitic. Hannya deschise băgăjelul cît să le dea un pic de aer celor trei, își aruncă privirea în interior și ce să vezi…?! În căciula lui Roșilă strălucea ținutul Limelfiei. Fetița zîmbi larg. Într-o clipă ușa vagonului se deschise cu zgomot iar în lumina lunii apăru chipul răutăcios al unui soldat. Venise să mai înghesuie cîteva zeci de evrei în tren, deși acesta era suprapopulat. Dintr-o singură privire surprinse fața vioaie a Hannytei. Nu-i plăcu deloc: -Wer ist das?, întrebă acesta pe un ton răutăcios și apăsat. -Das ist Roșilă, se auzi vocea de clopoțel a fetiței. Este prietenul meu. Gălbilă și Negrilă îi sînt frați. Împreună sînt trei pitici pe care i-am primit anul trecut de la un domn german. Îi scoase pe toți trei. Vorbiți cu domnul, este foarte amabil. Haideți, spuneți Guten Abend! Ridicînd ochii spre soldat adăugă: “Ei sînt pitici copii și știu mai mult să deseneze. Roșilă pictează macii, Negrilă lalelele, Gălbilă floarea-soarelui. Sînt foarte pricepuți. De aceea vara macii vă incîntă cu roșul de foc, primăvara lalelele negre se iau la întrecere cu pămîntul smolit, iar floarea –soarelului se lasă pe mîna pictorului Gălbilă, care o face cea mai frumoasă. A și cîștigat un concurs de frumusețe. De atunci poartă pe cap coroana strălucitoare primită de la soare. Bagajul acesta este al meu. În el mai am culori și….. Negrilă, mi-ai ascuns cartea? Wo ist das Buch? Aha, aici era! ….cartea mea albă. În ea înghesui toate poveștile, mai adăugă fetița și întinse larg cele două mînuțe fără ca să aibă ceva în ele. -Și îți încap? întrebă soldatul de această dată cu fruntea descrețită, care înțelese imediat că are în față un copil inteligent și spontan. Avea și el o fetiță acasă. -Cartea mea e ca trenul acesta, adăugă Hanny. Cu cît sînt mai mulți evrei, cu atît mai încăpător devine trenul. Poveștile mele stau unele peste altele, ca noi. Nu se ceartă, pentru că sînt de multe feluri și se iubesc. Eu mă numesc Hannya. Wie heiβen Sie? -Ich heiβe Böhm. Domnul Böhm privea cu uimire chipul curajoasei Hannya. Pentru un moment, se gîndi că evreii sînt tot oameni și renunță să-i mai îmbrîncească și să-i lovească, așa cum avusese pînă atunci obiceiul. Ușa vagonului se reînchise. Pe lîngă tren, pînă tîrziu în noapte, se auzeau doar pașii puternici ai jandarmilor, cuvinte nemțești, iar în depărtare, din cînd în cînd, focuri de arme. Evreii din tren sperau în ziua de mîine. Că vor fi duși undeva să muncească, undeva unde steaua galbenă de pe hainele lor nu ar mai fi stîrnit în ceilalți de lîngă ei mînie, batjocură, furie. Încercau să adoarmă liniștiți, cu nădejdea în sîn. Hannya nu înțelegea de ce trebuie să doarmă în picioare. După obiceiul ei ori de cîte ori ceva nu mergea cum trebuie, își deschise larg privirea și începu să brodeze cuvinte, care se și așezau în cartea ei. -Hei, trezește-te Domnișoară, spuse Gălbilă și începu să mîrîie un cîntecel: Fluturi roz, verzi, azurii Păsări albe mii și mii Animale mici și mari Care zboară, care cîntă Care pasc pe verzi cîmpii Ne așteaptă, scump copil, În ținutul fermecat Limelfia – pe nume chemat Zănurfi prin abur de zahăr plutesc Scăldîndu-se în mările visului, leneș ochean al soarelui. -Ce metaforă frumoasă ai creat, spuse Negrilă. Nu-i așa că-i o metaforă plasticizantă? -Pof…tiiim?!, comentă Roșilă. Metaforă din plastic ai spus? -Nu, nătărăule, plasticizantă. Adică o imagine plastică. -Ba tu ești nătărău. Din material plastic poți să faci …găleți…..îm, îm…sau …în orice caz nu metafore, spuse Roșilă cu mare emfază, ridicîndu-și nasul în vînt a deșteptăciune. Negrilă se făcu negru de mînie. Ridică palma și pleosc una peste cap: -Na, o meriți! Unde ai fost la ora cu metafora!? De te-ar auzi acum doamna Piticanie… -Ha, ha, ha, izbucniră în rîs ceilalți doi pitici. Poate vrei să spui doamna Piticoată …. Nu Piticanie. -Încetați, interveni Hannya. Se vede că nu vă prea place școala. N-ar strica să băgați la cap ce vă spun acum și să încuiați bine capul ca să nu vă mai zboare noțiunile cine mai știe pe unde. Metafora este de două feluri: revelatorie și plasticizantă. Acum gata, e timpul să zburăm spre Limelfia. -Roșilă, în ce parte ne vei duce? -Spre înafara marginii Limelfiei. Acolo găsim destulă apă pentru toți acești oameni din tren. Doar că am nevoie de mult, mult vînt cald, se smiorcăi acesta, neuitînd să-și sufle nasul roșu și mare într-o frunză de arțar. -Nu vă faceți probleme, voi face eu rost. Tu pregătește-ți doar căciula. Roșilă își scoase scufia din cap și o întinse spre fată. Hannya își aținti privirea prin crăpăturile din tavanul vagonului pe unde pătrundeau razele lunii și spuse: -Doamnă Lună, doamnă Lună, te rog să le spui vulcanilor tăi să clocească, iar cînd s-au încălzit destul de mult și încep să tușească să-și îndrepte buzele spre căciula lui Roșilă. Noi vrem să ajungem înafara marginii Limelfiei. -Ce-mi dai, dacă fac ce-mi spui tu? Luna își aranjă marginile vaporoase ale rochiei, apoi se uită în oglinda fermecată pe care o avea tot timpul la ea. Așa își trimitea trupul grațios pe suprafața oricărei ape de pe pămînt. Copila se gîndi un pic, apoi răspunse: -În acea parte de Limelfia sînt mulți nori și plouă foarte mult. Zănurfii de acolo sînt mai plouați decît zănurfii din mijlocul marginii. Muncesc mult, foarte mult. Majoritatea lucrează în comerț. Vînd nori zănurfilor din interiorul marginii dinspre interiorul Limelfiei. Acolo nu plouă. Acolo este deșert. De aceea sînt mai tot timpul obosiți. Voi vinde nori. Cu banii adunați voi cumpăra delfini să te încînte și să-ți cînte, sanitară să te îngrijească, hamsii să te hrănească. -Sînt mulțumită de ce-mi oferi. Dar mai spune-mi, de ce vrei tu să călătorești pînă acolo? -Unde stau eu acum, spuse Hannya, nu mai este chiar confortabil. Sîntem îngrămădiți sute de oameni într-un vagon. E foarte cald. Unii nu mai pot respira. Alții mor de sete. Îți amintești, aseară cînd te-am vizitat ti-am propus să vii la mine în pat și să dormi, în cazul în care ai fi fost obosită. Te-aș fi servit și cu o înghețată cu vanilie… îți era cald. Acum însă, nu știu de ce am fost scoși din case și băgați aici. Trebuie să salvez oamenii, cum am vrut să te salvez și pe tine. Trebuie să aduc apă de pe Limelfia. Doamna Lună își întinse brațele, o ridică pe Hannyta pînă la ochii ei care se furișau prin zăbrelele vagonului și-i zîmbi cu multă dragoste. -Nu ne rămîne, zise Luna, decît să punem vulcanii la treabă. Dar pentru ca să clocotească, vulcanii trebuie să doarmă adînc, adînc... Abia cînd sforăie încep clocotitul, căldura, tusea. -Prea bine, zise Hannya, să doarmă.Vom face liniște. -Ei nu pot adormi decît dacă li se cîntă. Eu nu știu să cînt, cîntă-le tu. Hannyta începu să cînte cu un glas limpede, cristalin, o melodie despre Cel care crease toate frumusețile cîte existau în cer și pe pămînt. Un cîntecel pe care mama ei obișnuia să-l îngîne seara, înainte de culcare – Eli, Eli! Limba vechiului ei pămînt despre care știa atîtea povești adevărate, cu oameni care fac munții să plîngă, morții să vorbească, toiagele să se transforme în șerpi, apele în sînge, îi era tare dragă. Credea fiecare cuvînt pus în poveștile evreiești, spuse de părinți. Nu de puține ori, melodiile acestor cuvinte care veneau tare de departe o mîngîiară, îi alinară somnul. Acum, însă, era rîndul ei să le cînte. Magia lor de mii de ani avea să îmblînzează universul. Hannya credea în ele. Toate stelele se îmbulziră să ajungă în primul inveliș al cerului, să privească omulețul al cărui glas atît de frumos pătrunse pînă la ele încîntîndu-le. Cîntecul, armonia lui cristalină, acoperi zgomotul sinistru făcut de papucii soldățești, de strigătele înspăimîntătoare, de suspinele copiilor evrei… Glasul limpede al Hannyei, ca izvorul de munte, era însă neplăcut soldaților care izbeau cu bastoanele puternic în vagoane strigînd – Liniște! Gura! Hannyta însă cîntă mai departe. Toți vulcanii de pe lună adormiră profund.Unii începură să sforăie și să scoată fum și bulbuci pe nări, alții să tușească de-a binelea. Cît ai spune pește mămăliga prăpădește, căciula lui Roșilă se umplu de un vînt puternic, extrem de cald. Nici n-avură timp să mulțumească Lunii pentru ajutor că se treziră în Limelfia, ținutul mult iubit de ei. Zănurfii știau că vor sosi, așa că fuseseră așteptați. Totuși, ca să pătrunzi în acest loc ești supus unor probe. La Marea Poartă a Limelfiei te întîmpină de fiecare dată un Baediantrop, o ființă foarte veselă, ca o sferă, cu nasul mare și roșu, cu două mîini lungi, mai lungi decît trupul, care te supune testului – Om mare sau om Mic? Prima încercare pe care a avut-o Hannya de trecut părea foarte simplă, dar în realitate nu era așa. Un covor verde cu flori albe și galbene i se întinse în față. În mijloc se afla un șotron care trebuia parcurs. Nimic mai simplu! Nu-i așa? Așa ați spune, dragi oameni mari. Hannya aruncă piatra și începu - țop-țop într-un picior - să sară fiecare pătrat. Cînd ajunse în dreptul pietrei o gură mare se deschise și fetița căzu în ea. Se învîrti, se rostogoli în labirintul șotronului pînă se opri în cele din urmă în ultima încăpere de unde nu se mai deschidea nici un drum. Pe masă, acolo se afla și o masă, găsi un pergament. Strămoșul cărții stătea împăturat cu o ținută regală de-a dreptul, deși săracul era scrijelit și pe deasupra mai și mirosea a piele de animal. Literele vechi erau legate unele de altele în fraze lungi, cuvintele nefiind despărțite între ele cum știm noi că se scrie acum. Hannya citi: Orice om este metafora unei pietre prețioase. Pe măsură ce trece prin viață el se șlefuiește bine, bine de tot. Toate plusurile nefolositoare sînt îndepărtate. Frumusețea, strălucirea din el vin din ceea ce a pus în ceilalți. În final omul arată ca o nestemată. Este o nestemată. Dacă vrei să ieși de aici, demonstrează-ți bunătatea simplă. Hannya, citind toate aceste cuvinte, căzu pe gînduri. Oare ce trebuie să fac? Se întrebă în sinea ei. O porni spre dreapta pe una din străzile curcubeului rougalvial, care atîrna de creanga unui copac. Merse cît merse, în cele din urmă însă i se făcu foame. Nu avea ce să mănînce așa că ……… se puse pe cîntat. Și cîntă ea, și cîntă, pînă cînd cuvintele, care cîndva născuseră lumina, întinderile de ape, pămîntul, deschiseră ușa peretelui curcubeului rougalvial. Hannya privi curioasă gura, care se căsca din ce în ce mai mare, pe măsură ce glasul ei învioara cuvintele melodiei. Dincolo de acești pereți se aflau ferecați toți oamenii care cîndva au fost și ei copii, dar au uitat să mai fie și astfel nu și-au mai amintit de cuvîntul bunătate, bunătatea simplă. Nu-i putea lăsa închiși acolo. Trebuia să-i salveze. Îi rugă să o urmeze. Pășiră cu toții peste prag și căzură în adîncitura mare și neagră a unei scoici dantelate, care se și închise îndată. O voce parcă din ape adînci, plină de grație se auzi: Oamenii mari nu pot pătrunde în ținutul Limelfiei decît purtați de glasul tău, Hannya. Pentru aceasta trebuie să rămîi închisă în scoică pentru totdeauna și să cînți. Alegerea este a ta. Fetița n-a stat mult pe gînduri. Înotînd în apele străvezii, purtată din cînd în cînd de un căluț de mare, începu să fredoneze o melodie veselă, pe care obișnuia să o cînte de Hanuca. Era sărbătoarea ei preferată pentru care se pregătea cu aproape o lună înainte. Repeta toate melodiile la pian alături de tatăl ei. Îmbrăca fiecare rochie din dulapul cu haine, trecînd prin fața fiecărui membru din familie, apoi, în funcție de numărul complimentelor primite, se hotăra asupra uneia dintre ele. De Hanuca, însă, norocoasa rochie era cu totul alta. În Sinagogă stătea totdeauna la balcon. De acolo putea să-l vadă cel mai bine pe Marele Rabin cînd scotea Torra, cînd se ruga pentru ea, cum cînta rugăciunile, cum își pregătea pe trup hainele speciale. Totul avea pentru fetiță o aură tainică. O făcea să se simtă în siguranță, ca atunci cînd era bolnavă și mama o ținea strîns la piept, iar ea îi simțea respirația caldă. Era o alinare și adormea pe loc. Dar cel mai mult iubea momentul în care erau chemați toți copiii, cîntau, se țineau de mîini și săltau pe melodia veselă despre bunătatea lui Eli, care a ținut Menora aprinsă opt zile și opt nopți, care a învins întunerecul. Adulții cîntau și ei: Mi Camoha Baeilim Hașem? ( Cine e ca Tine, între puternici, o, Doamne?) La sfîrșit, cei mici primeau bani, dulciuri și mere. Mama i le cocea, după ce i le umplea cu zahăr și scorțișoară. Ea, Hannya cînta. Purtată de căluțul străveziu, fetița nu se înspăimîntă. Melodia fredonată aduse cu ea toate amintirile sărbătorii luminii, pînă și mirosul de zahăr ars cu scorțișoară și măr îl simțea în nări, iar o ușoară zeamă tămîioasă o simțea pe limbă. Stați liniștiți, lucrurile nu au rămas așa. Hannya nu a rămas închisă în scoică. Cei trei prieteni ai ei, deși au absentat de la ora despre metaforă, erau mari meșteri în cuvinte. S-au înfățișat înaintea Baediantropului și-au început: Eu sînt Roșilă și vorbesc în limba roșie: Fetița – roș Hannya – roș Om mic – roș cu suflet mare – roș – s-a dovedit a fi….. Eu sînt Gălbilă și vorbesc în limba galbenă: Hannyta – galb copil nevinovat – galb – De două ori – galb - , s-a sacrificat….. Eu sînt Negrilă și vorbesc în limba neagră: Hannya – neagră, apă – neagră, la evrei – neagră, tren - neagră Roșilă și Gălbilă izbucniră în rîs. -Oare nătîngeală neagră există? Nici Baediantropul nu se putu abține. Rostogolit pe spate, cu burta mare în sus, se prăpădea de rîs: -Așa maeștri în ale cuvintelor sînteți că n-am înțeles decît că vorbiți tare colorat, mai spuse acesta. M-ați distrat de minune pe ziua de astăzi. Aduceți fetița la mine, porunci el, baediantropilor minori. El era cel major. Ajungînd în fața lui, Hannya povesti despre motivul venirii ei acolo. Toți cei prezenți se înduioșară, considerînd că acest copil cu adevărat poate da lecții de bunătate. Baediantrop prinse Oceanul din Limelfia de cele nouă colțuri, îl scutură bine, pînă cînd o parte din ape se revărsă peste margini și ajunse astfel sub forma picăturilor de ploaie printre crăpăturile vagoanelor unde erau îngrămădiți evreii. Hanny nu-și uită promisiunea față de Doamna Lună. În căciula lui Gălbilă îndesă cîțiva nori pe care îi vîndu în ținutul cu deșert. Aici peisajul era cu totul devastat. Printre cactușii mîncați de pîrjol își făceau apariția niște creaturi ciudate jumătate șopîrle, jumătate dragon.Cei trei, Negrilă, Gălbilă, Roșilă, confundînd aceste creaturi ciudate cu niște fructe exotice mîncară. Ce s-a întîmplat cu aceștia, dar și cu buna și isteața Hannya, veți afla după pățania domnului Böhm. Vă mai amintiți de el? Cel pe care prietena noastră l-a făcut să zîmbească pentru cîteva clipe. Însă pentru ca din paginile cărții să nu dispară toate cuvintele și împreună cu acestea Hannya și prietenii ei, va trebui să-i scrieți Hannyei pe următoarea adresă: Pentru Hannya și cei trei prieteni Þara: Creanga unui copac Strada: Curcubeul Rougalvial Þinutul: LIMELFIA Tînărul Böhm II Ploua. În noaptea luminoasă de vară, început de vară, picăturile pătrundeau printre zăbrelele vagoanelor. Din depărtare, de la fereastra domnului Böhm, ploaia părea o perdea dantelată care adie în bătaia vîntului. Razele lunii, din cînd în cînd, pătrundeau în peluza de apă. Domnul Böhm locuia într-o cameră din casa de lîngă peronul gării. Nu avea somn. Căldura deasă a verii îl ținea treaz. Se plimba dintr-un colț al camerei în celălalt. Mîine va fi altă zi, cu siguranță, își spuse în șoaptă. Avea să însoțească trenul pînă la Auschwitz. Nu-i prea plăcea acest fapt. Mai fusese în acel loc unde cuvîntul kinder era trecut sub tăcere. În schimb toți – copii, adulți, bătrîni – purtau numele Häftling. Văzuse micuți bătuți cu cravașe, plesniți cu funii împletite din sîrmă, loviți cu patul puștii, izbiți de bocancii soldățești. Imaginea Hildei, fetița lui de acasă, îl făcea deseori să-i privească pe copiii evrei simplu – ca pe niște copii, deși uneori se simțea vinovat pentru un astfel de gînd. Știa că aceștia nu fac parte din noua specie umană, pură, ci dintr-o rasă impură, de care lumea trebuie curățată. Învățase toate acestea la orele de ideologie. Studiase și așa ceva, deși fusese medicinist. Nu practicase niciodată însă. Războiul îi luase prin surprindere pe toți. Și la urma urmei era mai important scopul ultim al vieții arienilor de a purifica lumea, de a elimina speciile impure! Cum stătea el așa lîngă fereastră cam singurel, gîndindu-se la toate acestea, nu mică îi fu uimirea să vadă un vîrtej îndreptîndu-se spre geamul lui. - Hai, urcă, se auzi o voce stranie. - Poftim? Trăznit ca de fulger, domnul Böhm căscă niște ochi mari a mirare ca atunci cînd curăți o găleată de ceapă. - Crezi că am toată noaptea la dispoziție? spuse o creatură veselă, cu haine tare ciudate, de credeai că-i îmbrăcată cu o meduză galbenă. De fapt făptura era o ghidușie strălucitoare, înaripată, neastîmpărată, care mai avea pe deasupra și un ghemotoc de cap auriu. - Urcă pe bicicletă! - Ce bicicletă, spuse domnul Böhm buimăcit. Nu-i venea să creadă ce i se întîmplă. - Oh! Se arătă ușor supărată ciudata și drăgălașa creatură. Desenează o bicicletă! Cadrul verde, roțile roșii, ghidonul albastru, frîna galbenă, spițele argintii, încadrată-n auriu și gata! Fraza cu toate detaliile o spuse pe nerăsuflate, că soldatul rămase pentru cîteva clipe cu gura căscată, deși întotdeauna a crezut despre el că nu-i un gură cască. - De unde să cumpăr eu toate aceste culori? E război, magazinele nu mai fac astfel de comenzi. - La voi totul se cumpără, întrebă zănurful? Hai cu mine. Ciudățenia îl înșfăcă pe domnul Böhm și dădu fuga prin lanurile de grîu, de unde culese galbenul. Soldatul nu prea era el obișnuit cu hoinăreala pe cîmp, dar n-avu încotro. Spicele îl cam înțepară nițel. Băgă tot galbenul adunat într-un buzunar. - Ce facem acum, de unde luăm albastrul? - Oare ce v-ați face voi, oamenii mari, fără ideile noastre? De la cer! Ați priceput, desigur, zănurful era un zănurf țînc. Așadar porniră în zbor spre cer. Domnului Böhm acest drum îi aminti de copilărie, cînd obișnuia să viziteze foarte des cerul. Își făcuse și o hartă, una adevărată. Știa cu ochii închiși unde se află constelația Lebăda, cunoștea fiecare colț al Carului Mare, dar și al Carului Mic. Nu de puține ori se plimbase fie cu unul, fie cu altul pe Calea Lactee. Zăbovea așa cam șapte zile și șapte nopți. Dacă i se făcea foame n-avea decît să înfingă căușul palmelor în laptele de sub roțile carului și să soarbă. Emoțiile îl îmbulzeau. Era sigur că va auzi din nou sunetele de cristal ale stelelor, că lebăda îi va recita versuri, că ursul îi va întinde laba, sperînd să primească o acadea. Cel puțin așa se petreceau lucrurile în copilărie. - Te rog, nu poți să fii un pic mai atent? Dacă te vei mai foi atît de mult o să-mi strivești aripile, spuse puiul de zănurf. Unde ți-e capul! De ți-ar pica o stea în țeastă, n-ar strica să-ți facă o gaură și să ți se picure în ea un dram de inteligență! Omulețul înaripat nu putea să înțeleagă sub nici o formă stîngăcia oamenilor mari. -Hei, nu te mai burzului la mine atît! Mă gîndeam la întîmplările copilăriei mele. Poate nici nu știi că pe Calea Lactee există flori de caeruleacaeanus care înfloresc mai frumos și sînt mai zîmbitoare decît toate florile de pe pămînt. - Ce culoare au florile de caeruleacaeanus? Întrebă micul zănurf. - Ai puțină răbdare. Domnul Böhm se cam chircea de trup pentru că, trebuie să recunoaștem, trecuse ceva vreme de cînd nu mai bătuse drumul acesta și-i era frică de înălțime, dar și frig. Zburau cam cu o viteză de 99999999999999 trilioane de km, pe oră. - Te rog….se auzi glasul firav al pișicherului cu părul blond. Te rog, povestește-mi despre caeruleacaeanus. Te rog…te rog, te rog… Domul Böhm nu pricepuse niciodată curiozitatea aceasta de nestăvilit a copiilor. - Eu încerc, dar nu mă prea pricep la cuvinte… - Nu-i nimic, povestește-mi. E foarte simplu. Floarea e colorată, nu? - Da, e colorată. - Ca să vorbești ai nevoie de cuvinte, nu? - Da, de cuvinte. - Atunci e simplu! Izbucni vulcanic năzdrăvanul. Iei cuvintele și le colorezi, apoi mi le șoptești la ureche colorate. Așa eu voi ști cum este o caeruleacaeanus. Cum vorbeau ei astfel, de nu-i prea înțelegea nimeni, se auzi un pleoscăit rotund. La început foarte aproape de ei, apoi din ce în ce mai îndepărtat și sferic. Intrase în apele cerului. -Mă întreb, cum de nu cad apele de aici peste pămînt, așa de o dată? Și ce-i ține pe copaci lipiți? Și dacă faci o gaură de la un capăt al pămîntului la celălalt capăt nu străbați mai ușor pămîntul? Și de cealaltă parte oare ce se află? -Prea multe întrebări! Ce? De ce? Cum? Care? Mai așteaptă. La întoarcere o să-ți pun în mînă o carte de fizică, una de geografie, alta de…mai bine te las în bibliotecă. Rostise aceste cuvinte cu enervare, încercînd să-și scoată apa din ochi. Cum fac uneori medicii cu zănurfii, neștiind că au în fața ochilor înaripați de pe alte planete. În cazul domnului Böhm, se vede că-l luaseră valurile pe nepregătite. Puiuțul își scutură capul, aripile, și-i zîmbi omului cu carte la cap: - Nu știu să citesc. În lumea mea nu sînt cărți, sînt Limelfice și se limelficește. Sunete de argint se aud din fiecare limelficire. O notă argintie are o poveste cristalină, care fîlfîie, curge lin ca un ușor susur de liră. În timp ce înaintau prin apele cerului spre insula din fața lor de unde puteau lua albastrul, zănurful începu să limelficească. Sunetele pe care le scotea erau vrăjite, și, căzute în undele apelor, erau duse pe unde hoinăreau ele. Așa că se auzeau în tot universul. Pînă și eu am auzit limelficele de cristal și-am încercat să le învăț pentru voi: Aroza nanțe in carmentul heu Cian azora letovian prin rema Exilul florilor mustuiește zeu Cruxlilaceulum hema. Hearida, hearida intasfa lună Bumbum sineza roșhasnituri Fluae, fluae perluă frescă Fly-ioletuulum nalturi. Cine ești tu, cine ești tu? sărut de fluturi Vînt de argint îngurgitînd cuvinte Prin aer roze, miros de îngeri Cercuri heraldice, visuri violete. Aroza nanțe in carmentul heu Cian azora letovian prin rema Exilul florilor mustuiește zeu Cruxlilaceulum hema. Hearida, hearida intasfa lună Bumbum sineza roșhasnituri Fluae, fluae perluă frescă Fly-ioletuulum nalturi. - E o limelficire? Micuțul lui prieten dădu afirmativ din cap. - Seamănă cu o floare de caeruleacaeanus, spuse soldatul. Discuția lor fu întreruptă de brațele unui arbor. Ajunseră la malul apei, de unde începea insula. Domnul Böhm recunoscu lemnul acelui copac. Era trist, foarte trist. Trebuia să fie înflorit iar florile ar fi fost chiar vestitele caeruleacaeanus. Mai existau doar cîteva petale prinse de ramurile lungi, ramificate și aproape uscate, însă ofilite și acelea. Insula era pîrjolită. Avea aspect roșiatic aprins, de un miros greoi de fum. Făcură cîțiva pași printre copaci și ținutul arid. Căutau din privire albastrul. Acolo ar fi trebuit să fie! Mogîldeața blondă se întristă de-a binelea și începu să plîngă: - Florile mele, unde sînt florile din acești arbori? - Stai puțin! Aici ar fi trebuit să găsim albastrul? În florile acestor arbori? - -Da. - Dar aceștia sînt arborii Caeruleacaeanus. De florile lor ți-am povestit tot drumul. Zănurful se întristă și mai tare. Era de nepotolit: - Aceștia sînt arbori cu puteri magice! Ce s-a întîmplat cu ei? Domnul Böhm, care pînă atunci nu cunoscuse sensul lacrimilor, îl înțelegea de această dată bine pe înaripat. - Te rog eu, nu mai plînge. Am să-ți desenez o floare de Caeruleacaeanus cînd ajungem pe pămînt. Arătarea cu cap de aur însă nu era de potolit. Plîngea, plîngea… - Arborii cu flori magice! Insula mea magică…cine le-a făcut rău?! Vreau florile înapoi, îmi vreau florile înapoi, îmi vreau florile magice…Acum nu mai avem de unde culege albastrul, bicicleta nu va mai avea albastru, nu va mai fi magică, nu va mai zbura! Lacrimile micului zănurf pătrunseră la rădăcinile întortocheate ale arborelui lîngă care se afla. Ca din senin acesta înflori. Magia caeruleacaeanelor începu. Întreaga zare fu acoperită de un albastru caeanin de o strălucire izbitoare. Păsările, care cu puțin timp în urmă păreau că nu există, cîntau în triluri violet-albastre: -Acest om trebuie să rămînă la marginea cerului, cîntă o pasăre. Și adormi. -Copiii evrei sînt tot copii, copiii africani sînt tot copii, copiii germani sînt tot copii; cîntă o altă pasăre. Și adormi. -Tu ai uitat să mai rîzi, ai uitat să uzi o floare, ai uitat să îmbrățișezi un copil; cîntă o pasăre galbenă cu cioc albastru. Și adormi. -Magia florilor de caeruleacaeanus a dispărut o dată cu somnul adînc în care tu te-ai scufundat. Florile aveau nevoie de glasul unui țînc, de smiorcăitul nevinovat al unui copil. Cîntă o cinteză violetă cu ochi albaștri, cioc roșu, labe galbene. Și adormi. -Ia te uită, au adormit, ciripi de data aceasta vesel strania făptură cu creștet auriu. Va să zică tu ai strivit corola cu flori magice. Arșița de aici… -Oglindește focul de pe pămînt, continuă domnul Böhm, care se trezise de-a binelea. Suferea cu fiecare copil chinuit de pe Terra. Privirea plecată trăda vinovăția, rușinea, părerea de rău. Aștepta ca micul zănurf să-l părăsească iar el să rămînă singur, departe de lume, de orice privire. Așa procedează oamenii mari. Ce se întîmplă? Ghemotocul înaripat luă fiecare pasăre adormită, o sărută pe fiecare în parte, apoi, ca și cînd domnul Böhm nu s-ar fi făcut vinovat de nimic adăugă în șoaptă: -Nu-i nimic. În Limelfia tu vei învăța de la mine să iubești și să zbori iar eu voi învăța de la tine fizică și geografie. Vei începe mai întîi să pictezi apele, să produci culori din pulbere astrală. Eu voi începe să învăț geografie găurind pămîntul dintr-o parte în cealaltă…. Domnul Böhm izbucni în rîs: -Nu așa se învață geografie… Gîndi că micuțul avea dreptate totuși. I-ar trebui ceva timp să priceapă această lume pe care o pierduse de mult. Frumosul lor dialog nu ținu prea mult timp, pentru că se apropie cu un fîlfîit adînc de lung, lung de 1998 de trilioane pe secundă, pasărea șefă: - Credeți că totul e atît de simplu? Din momentul în care magia florilor de caeruleacaeanus a dispărut, mai marele ținutului, cel din a cărui viață a pornit viața, le-a adăugat acestora o taină. Dacă vreți să luați albastrul acestor flori, dacă vreți să vă atingă magia acestora, va trebui să săpați în mijlocul insulei pînă veți da de o nucă. În ea se află imaginea tainei. - Să săpăm?! Se încruntă domnul Bhom. - Nu-i nimic. Am ocazia să încep să învăț geografie…. Aveau nevoie de magia florilor de caeruleaceanus. Însă aceasta era bine păstrată în interiorul tainei iar taina într-o nucă. Domnul Bhom și zănurful merseră pînă în centrul insulei. Acolo încercară să sfredelească pămîntul cu bucăți ascuțite de trunchiuri de copaci. Și chiar au reușit! Au săpat ei nevoie mare cît o zi lungă cu soare, că ți s-ar fi făcut milă, dacă te-ai fi uitat la ei cum arătau. Șapte rînduri de apă curgeau de pe pielea lor, dar nu se dară bătuți. Pe cînd luna intra în apele cerului să se scalde, semn că pe pămînt era iar timpul pentru somn, au dat peste un firicel de izvor. - Tu de unde vii, cristaliră curgătoare? - Cum i-ai spus? Se minună domnul Böhm. - Cristaliră. E o cristaliră, un firicel de cristaliră. Ia te uită, în cristaliră sînt stele! - Da, ciudat, adăugă soldatul. Sînt șapte stele. - Zănurful începu să rîdă. Toată insula purta ca un ecou rîsul micuțului. Stelele se deschiseră și din ele curgeau alte cristalire. Strania ființă se mira de toată această minune. Îl luă pe prietenul lui și zbură în cercuri concentrice deasupra insulei. De sus inflorescența de cristalire semăna cu o hartă. Cei doi vorbeau cu nestăvilită bucurie de descoperirea făcută: - Un drum din cele șapte ne va duce cu siguranță la nucă. Totul are o logică. - Ce e o logică, spuse pișicherul, zboară? - Ceva rațional, poate fi demonstrat, merge din aproape în aproape și se bazează pe argumente științifice. - Și ce înseamnă rațional și demonstrat, dar argumente științifice? - Pui prea multe întrebări. Ce-ar fi să căutăm nuca?! Domnul Böhm încă nu învățase să se îmbrace în copil. Din cînd în cînd e bine să te îmbraci în copil! Porniră aventura lor spre vest de cristalira mamă. Harta arăta astfel: Insula cu caeruleaceanus Toate cristalirele erau foarte importante, dar cristalirele 6 și 7 erau cele mai importante. La ieșirea din cristalira mamă, cele două se întindeau pe o distanță de 999999999999 trilioane de km, care înseamnă trei ture de zbor sau 9,9 la putere cubică bătăi de aripi de zănurf. - Nu încape nici o îndoială, se auzi vocea făpturii cu cap auriu, că acolo, la jumătatea drumului dintre cristalira 6 și cristalira 7, se află ceea ce căutăm noi. - Spui că nuca s-ar putea situa cu aproximație între 16 și 17 grade latitudine vestică? - Dacă așa se spune în lumea ta, da. De sus, uite, toată strălucirea florilor de caeruleaceanus pare că se joacă pe unirea celor două brațe. Porniră într-acolo. Pe măsură ce se apropiau, limpezimea cristalirei dădea la iveală o nucă neasemuit de frumoasă. Nuca era chiar pe fundul acesteia. Zănurful bătu puternic din aripi, încît curenții făcuți de el despărțiră susurul cristalirei. Un praf albastru-argintiu ningea pînă spre adîncuri, încît se formase o scară. Domnul Böhm îl privea uimit pe micul lui prieten: - Ce stai ca o mămăligă pripită în farfurie!? Coboară! - De unde știi tu ce-i o mămăligă? - Noi știm tot ce ține de culori. - Și mămăliga, pronunță apăsat soldatul, are de-a face cu vreo culoare? - Ce glumeț ești! Tu ce crezi că am pe cap? - Doar nu mămăligă… păr. - Păr, păr, dar știi cum se face părul? - Doar dacă vrei o explicație științifică…pot să-ți vorbesc de calviție, de alopecie, de… - De alo-ce? - Cred totuși că va fi mai interesantă explicația ta. Zănurful luă o poziție foarte serioasă cum numai ei știu s-o facă și începu: - După ce spicele de porumb au stat în soare, s-au spălat cu raze, au dormit în brațele lui lungi, după ce au crescut și porumbul s-a făcut, acesta este dezbrăcat de haina lui; bob cu bob. Toate hainele de pe bobițe sînt adunate și se întind pe petalele florilor de caeruleaceanus la o distanță doar de un metru de centrul soarelui, pînă cînd se amestecă toate. Din acel loc, pe cînd noi încă nu știm să limelficim și să zburăm, o rază de soare se întinde pînă în Limelfia, în ținutul cu zănurfi coconi. Raza de soare trece pe la noi, în timp ce dormim. Raza de soare ne mîngîie. Raza de soare se atinge de creștetul nostru. - Un adevărat proces tehnologic. E tocmai bun de reținut și prezentat la un congres medical! - Hîm? - Da, puiuț, am uitat să-ți spun că în civil sînt medic. N-am practicat pentru că abia mi-am încheiat studiile. Zănurful îl privea pe soldatul nostru sau medicul nostru cu ochi scînteietori de mirare. Nu prea înțelegea ce tot îndrugă omul cu carte la cap. I-ar fi fost mult mai simplu dacă ar fi desenat sau i-ar fi cîntat ceva. În sfîrșit, dădură peste nucă. Era și timpul! Deschizînd-o peste ce credeți că au dat?! Șapte stele care oglindeau cristalirele îi privea. Domnul Böhm le luă în palmă. Ciudat, acestea dispăreau. Încercă și zănurful. Se întîmplă la fel. În schimb florile de caeruleaceanus, miile de nuanțe de albastru începură să rîdă. Semn că pasărea șefă avu dreptate, că în nucă se află doar imaginea tainei iar taina nu poate fi descoperită. Micul zănurf începu să limelficească aceleași limelficiri care se auziră în tot universul cîndva. Era fericit. Acum albastrul putea fi adunat. Florile de caeruleaceanus reveniră la viață și se bucurau să fie culese. Misiunea era îndeplinită. Porniră spre pămînt. În drumul lor strînseră și celelalte culori, nefiind atît de pretențioase și fragile precum albastrul. Toată aventura lor a durat trei zile și trei nopți. Cei doi prieteni nu au simțit în nici un fel aceste zile și nopți, pentru că pe insula cu caeruleaceanus soarele și luna nu dorm niciodată. Cînd luna intră în apele insulei să se scalde, pe pămînt e noapte. Cînd iese din ape și vine soarele să o usuce, pe pămînt e zi. În momentul în care domnul Böhm și zănurful au ajuns pe pămînt era noapte. A treia noapte. - Urcă pe bicicletă! - Ce bicicletă? O luăm de la capăt?! - Oh, acum ai toate culorile! Trebuie doar să o desenezi cu ochii, să mesteci potrivit fiecare nuanță. Nu e greu! - A, am înțeles. Vrei să spui să-mi imaginez cu mintea bicicleta și să o vizualizez. - Tare complicați mai sînteți. Dacă așa vrei tu… - Ei bine, gata bicicleta. Zănurful sări de gîtul soldatului: - Văd că și oamenii mari mai știu să deseneze. Rîse zgomotos, că toate pietrele clănțăneau la glasul lui. Cu bicicleta aceasta colorată și zburătoare, domnul Böhm îl putu însoți pe zănurf pe drumul spre Limelfia, care era dincolo de insula cu flori magice. Þinutul se afla foarte, foarte departe, așa că era mai potrivit ca fiecare să zboare separat, fără să se împovăreze unul pe altul. Dimineață. Un telefon sfredelitor îl trezi pe tînărul Böhm, care adormise tîrziu, tîrziu. Era buimăcit. Abia dacă pricepea că se află în camera din casa de lîngă peronul gării. Visase!? Arbeit Macht Frei ( Munca te face liber) III - Ruhe! Ruhe! ( Liniște!) Cuvintele nemțești spărgeau zarea spălată în timpul nopții. Garnitura cu unsprezece vagoane părăsea gara. Vagoane pentru cai: 120 evrei, greutatea… număr bărbați, număr femei, copii…Cu toții erau 1320 de evrei. - Mi-e foame, se auzi smiorcăitul unui micuț. Mama îl ținea pe băiețel strîns de mînă. Stînga o băgă în buzunarul capotului, să numere dumicatele de pîine. Nu apucase să se schimbe în clipa în care nemții intrară în casele lor. Se afla în grădină, îngrijindu-se de straturile cu flori. Copacii se aflau în plină floare și ei. Era mai, parfumatul mai. Începutul verii. Trecuse o lună. Nu se mai spălase de atîta timp. Toată mizeria ființei umane îi atîrna pe trup. Pentru cîteva momente, în amețeala durerii care o sfîșia, își încremeni privirea asupra bătrînei. Nu mai avea nevoie de bucata infimă de pîine. Murise. Moartea devenise o ușurare, un firicel de speranță pentru copil. Locul acela, cu chipuri livide, transpirate, lipsite de viață, purta moartea. Moartea, moartea, moartea. Se afla în fața lor. Bătrîna nu mai rezistase. Ca să nu fie călcată în picioare de ceilalți, o susținură strîns între patru trupuri bărbătești. Oricum stăteau unii în alții. Așa își dădu ultima suflare. Înțepenirea o cuprinse încetul cu încetul. Aceeași moarte îi pietrifică sîngele, tălpile, gleznele, trupul, griul ochilor. Era un stîlp vertical, rece, în care se sculptase de-a lungul timpului dragostea pentru ai ei și îngrijorarea, teama, în ultimul moment. Trenul șerpuia prin cîmpiile deschise ungurești. Totul era ca-n palmă Lumina cădea direct. Garnitura venea din Transilvania și se îndrepta spre Auschwitz. Cei care stăteau pe margini se puteau considera norocoși. Măcar furau, din cînd în cînd, cîte o părticică din lumea creată de IHVH Elohim. Dar mai puteau ei, evreii, să creadă într-un Dumnezeu? Femeia, Frieda, așa cum se declarase în actele nemțești, Frieda Ben Yehuda, își mușcă buzele aproape contorsionate pe fața marmoreală. Un scrîșnet silabisit îi ieși printre dinți: - Unde ești?! Își ținea cu putere copilul la piept. Gîndea viitorul, îl ținea bine, să nu-i fie sfîrtecat. Trecutul acum stătea părăsit în moarte. Trecutul avea un nume – mama. Mama înșfăcată în moarte. Tresări. Vocea plăpîndă a vieții o scoase din șirul gîndurilor. - Mamă, mi-e foame. În cele din urmă, copilul primi bucata de pîine a bunicii, împreună cu zîmbetul cald al ființei care îi dădu viață și cu un sfat căpătat de femeie în urma experienței celor trei săptămîni, cît stătură la fabrica de cărămizi. Cei mai puțin norocoși, oare care sînt înțelesurile acestui sinistru cuvînt, avură parte de ghetoizare. Trecură prin locurile special amenajate pentru evrei. Ea, Frieda, nu apucă să-și ia decît haina, care de altfel i se impuse să o aibă, pentru că pe rever era cusută steaua galbenă. În rest, la nimereală, cîteva bucăți de pîine, fructe, cuburi de zahăr, îndesite în buzunarele celor din familie. Sub bastoanele, înjurăturile, presiunile nemțești, gîndurile nu-ți puteau fi limpezi. - Poftim, puiule, își auzi glasul calm. Încearcă să o ții cît mai mult timp în gură și gîndește-te la o omletă mare cu ceapă și turte cu susan. Acestea erau mîncărurile preferate ale copilului. Hannya o privi pe femeie, pe băiețel și bucata de pîine, cu lacrimi în ochi, pe care încerca să și le ascundă. I se făcuse și ei foame, dar își spuse să mai aștepte. Ea nu avea o bunică moartă, nu avea șansa de a ține în gură ore nesfîrșite dumicatul acesteia. Gîndi că-i bine să renunțe chiar la porția ei, ca să-l știe bine pe tata. Se înghesui în acesta, lipindu-și obrazul proaspăt de mijlocul lui. Alături de el se simțea în siguranță. Nimic rău nu i se putea întîmpla. Și ce dacă fusese smulsă cu sălbăticie din patul ei cald, și ce dacă nemții, care căutau nu se știe ce, sparseră claviatura pianului la care Hannya cînta cu atîta măiestrie valsurile lui Chopin sau Sonata lunii, pe care o îndrăgea mult. Ce dacă nu-i fu îngăduit să-și ia cărțile preferate și primise în schimbul lor insulte? Avea cu ea totuși traista ei fermecată, îl avea pe tata, domnul Moscovici și mai avea un secret al ei, un ținut pe care îl cunoștea. Nimic nu i se putea întîmpla. Întreaga lume se afla acolo, lîngă ea. Întreaga lume bătea cu putere în inima pe care ea, Hannya, stătea acum sprijinită. Asculta inima tatălui ei bătînd. Își lipise cu toată puterea urechea de această inimă. Încerca să stea pe vîrful picioarelor, apucînd cu degetele mici haina cu steaua galbenă, pentru a ajunge mai bine la acele bătăi interioare, de care era legată. Nimeni nu i le putea fura. Nu avea dreptul să i le fure. În loc de te iubesc îi strînse brațele domnului Moscovici cu întreaga ei ființă, încît acestea purtau în carne urmele degetelor Hannyei. - Nu-i așa că tu poți construi lumea?! - Hanny, eu nu sînt Dumnezeu. - Nu, tu ești tata! Hannya se lăsă ușor pe cele două mîini care erau înzestrate cu capacitatea de a construi lumea. O mîngîiau. Legănată de mersul trenului, ocrotită de căldura domnului Moscovici, dulcea fetiță de zece ani adormi așa în picioare. Pînă la Auschwitz era drum lung. Evreii își spuneau unii altora povestea vieții. Atît le mai rămaseră – cuvîntul. Vorbe ciudate treceau pe la urechile lor, aproape neînțelese, nebănuite, nemîngîiate. Toți știau că omul are suflare de viață, că poartă chipul Creatorului, că este înzestrat cu noblețe, că lumea înseamnă om. Nu puteau înțelege, nu puteau da credit celor auzite. - Nu, e o nebunie. E dincolo de imaginația unui om cu o minte bolnavă, dincolo de capacitatea lui de a face rău, se auzi șoptind rabinul Matitiahu. - Așa s-au petrecut faptele, spuse domnul Ben Yehuda, Levi Ben Yehuda, soțul doamnei Frieda. Erau obosiți de drum, de stat în picioare, de căldura toridă. De la momentul scoaterii lor din case, acel mai înflorit, și pînă acum trecuse trei săptămîni. Zile și nopți arzătoare. Prelungiri ale timpului în care evreii încă sperau. Aflaseră de cele petrecute în Basarabia și Bucovina, cunoșteau și poziția guvernului român, știau și ușurătatea cu care tratase tot Carol al II-lea. Totuși, evreii mai sperau. Copiii adormiseră sprijiniți de părinți. Acum adulții puteau vorbi despre ce li se întîmplă. În restul timpului se fereau de astfel de discuții. - Au chinuit-o în văzul lumii, interveni Beniamin Roth? Pentru el privirea lumii ar fi trebuit să fie un ochean prin care să se filtreze arta. Bărbatul își așeză haina murdară, își înălță capul ușor. Cu ochii închiși, adînciți în orbite, fruntea lată, nasul lung și ușor arcuit în jos de la mijloc, cu părul negru și cîrlionțat spre umeri, mimă, cu ajutorul degetelor lungi, ridicate deasupra tuturor, o bucată muzicală la pian. Era muzician. Pentru el lumea însemna sunet. Cu fața scînteietoare, își continuă ideile fiind convins de ceea ce spune. - Văzul lumii este unul plastic. Așa am fost înzestrați. Chiar și plugarul are un stil, pune artă, frumusețe și ordine în ceea ce face. Pentru o clipă, domnul Levi îl privi compătimitor. De cîteva zile el nu mai putea privi nici răsăritul soarelui, nici asfințitul lui iar Tora, cartea evreilor, nu reprezenta altceva decît motivul disputei dintre el și cer. Trăia sentimentul pedepsii lui Iov. Nu înțelesese, de altfel, niciodată cum Atotputernicul poate fi atît de uman, cu atîta muabilitate umană, de-a dreptul enervant, de-a dreptul deznădejduitor. Cum să înțelegi scrierile acestea, se întreba nu de puține ori, mai mult decît ca pe scenarii artistice, în care Dumnezeu și Satan stau la sfat, se tîrguiesc pentru a pune la încercare credința unui amărît?! Are acest Elohim trăsături nobile de Domn, Rege, Împărat?! Nu! În acest context cum poate acest om să vadă lumea atît de liric, se mira el! Și totuși se auzi rostind cu totul altceva. - Dragă domnule Roth, cred că ai dreptate, măcar cîtuși de puțin. Există o artă și în sinucidere și nu văd de ce n-ar exista și atunci cînd ucizi! Există o artă în moarte. Nu e totuna să mori în somn cu a-ți sfîrteca gîtul cu fierăstrăul, mai ales cînd ai doar 23 de ani. E o artă să ții în mîini instrumentul ei iar produsul, moartea, o poți modela cum vrei. - Încetați! Nu-s spre slava Creatorului vorbele voastre, replică rabinul Matitiahu. Căile lui nu le cunosc oamenii! Levi Ben Yehuda își mușca buzele, își înghițea gîndurile. Nu făcuse el tot ce i se ceruse? Nu fusese el un cap de familie după voia Atotputernicului? Nu ținuse el toate sărbătorile, nu luase el în grijă văduvele familiei și orfanii? Nu cînta el în ziua cea sfîntă cîntări de laudă, nu-și spunea el și toată casa lui rugăciunile cu regularitate? Unde era Cel fără început și fără de sfîrșit, Cel care promisese că nu-și va părăsi poporul ales niciodată? Unde fusese cînd copiii evrei au fost scoși afară din școli, cînd s-au spart geamurile caselor evreiești, cînd bande de studenți creștini îi băteau pe colegii lor evrei în mod constant, lăsîndu-i desfigurați? Nimeni nu le sărise în ajutor în 1930, cînd toți studenții evrei de la drept fuseseră loviți cu bîte, bocanci și pumni, pînă li s-au rupt oasele, de colegii lor. Unde a fost El?! Și acum? Revolta puse stăpînire pe tot trupul lui Levi. Trebuie să se știe ce-i așteaptă, își spuse. - Nu domnilor, izbucni Yehuda. Memoria acestor crime trebuie păstrată. Generațiile următoare au dreptul la adevăr. Știți care este adevărul comunității evreiești din Jedwabne? Exterminarea! Își scoase din sîn scrisoarea de la vărul lui din Polonia. O primise cu vreo doi ani în urmă. Era împăturită bine și ținută cu sfințenie acolo unde nimeni nu putea ajunge. Glasul îi tremura. Levi Ben Yehud nu mai era stăpîn pe sine. Totuși citi: “ Dragul meu Levi, Încearcă să părăsești Europa prinsă în ghearele morții, tu și toată casa ta. În Jedwabne deznădejdea, umilința și sfîrșitul pîndesc pe la ferestre, uși și au intrat chiar sub acoperișurile evreilor. Au început prin a ne lua din stradă și a ne obliga să spălăm latrinele nemțești cu mîinile goale. Îți mai amintești de Albert Rosenzweig, cel care făcea colaci și pupeze din susan și miere pentu copii? Cu siguranță că da. Ei bine, află că a murit. Era în iunie, anul trecut. Mă aflam pe artera principală din Jedwabne. Auzeam din depărtare țipete. M-am apropiat, furișîndu-mă de privirile celorlalți. În fața mea se întindea un tablou dezolant. Evrei, șapte la număr, printre care și Albert, dezbrăcați pînă la piele, cu mîinile goale ridicate deasupra capului, de pe trupul cărora curgeau șiroaie de sînge, erau înconjurați de civili polonezi înarmați cu bîte. Plesneau fără milă, cu putere. Sub loviturile ciomegelor țeasta unuia trosni. Un sunet puternic, înăbușitor, însoțit de un icnet tăie zarea. Sîngele țîșni ca dintr-un burduf spart, împroșcîndu-i pe nemții care priveau ca la circ, amuzîndu-se. Unul din ei, cred că era superiorul judecînd lucrurile acum, urlă: “Wer hat noh zu fressen?” M-am întrebat din ce să te adapi, din sîngele evreiesc?! Un altul rînjea pe margine și mușca din cînd în cînd dintr-un măr. Nu mai mîncasem fructe de ceva timp. Prăvăliile se închisese pentru noi, evreii. Cruzimea este de neimaginat. Încearcă să te salvezi. Li se striga: “ucideți-i mai lent, să simtă viața!” În doar trei zile au fost exterminați 3300 de evrei. Dar oare cifrele au valoare! Era dimineața la prima oră. Se auzeau împușcături. Un miros greu de fum acaparase tot Jedwabne-ul. Nemți și polonezi, deopotrivă, plezneau de bucurie. Am înțeles că se petrece ceva îngrozitor. Am ieșit din casă și m-am furișat în puțul unei fîntîni chiar din cazarma germanilor. Ce s-a întîmplat de fapt? Au fost scoși din case copii, bătrîni, bolnavi, tineri, bărbați, femei și duși în mijlocul pieții. Soldații i-au obligat pe bărbați să aducă toate exemplarele din Tora. Închipuie-ți un munte de înțelepciune arzînd. În tot acest timp bătrînii au fost siliți să cînte Hava Nagila și să danseze în jurul focului. Cei mai slabi, care jeleau, erau împușcați pe loc. Ca să-i salveze, tinerii cîntau ei melodia. Cuvintele erau scoase din piept cu mult năduh. Cîntau Dumnezeului lor, un anume Dumnezeu. Dar în zadar. Bătrînii au căzut secerați de gloanțe. Groaza se întipărise pe fața fiecărui om. Dar mai eram noi, oare, oameni?! Apoi au ales femei cu prunci, cam șaptezeci, optzeci. Le-au dus la marginea localității, într-un hambar. Pînă acolo au fost forțate să cînte Hineh Lo Yanum. Să le fi auzit și văzut! Þi-ar fi picurat carnea de pe tine de mila lor. Cîntau cu șiruri de lacrimi strigîndu-și soții, adunîndu-și cu grijă pruncii la sîn. Cînd au ajuns la hambar, fiecăreia i s-au atîrnat de umeri cîte doi baloți de fîn uscat. Au intrat. Si-acum, cînd îți scriu, văd hambarul în scrumul care seara mocnea, încă aud țipetele lor și-al copiilor, urletele înfiorătoare care străpungeau pînă și apa fîntînii în care mă ascunsesem. Localnicii, adunați în cete, cîntau melodii tradiționale poloneze și dansau. Toate acestea le-am aflat de la șef-rabin Menachem Muller. Pînă spre seară n-am îndrăznit să ies din puț.” Domnul Moscovici își ținea în brațe instinctiv fetița. Hannya nu mai dormea de ceva vreme. Asculta. “ A doua zi, continuă să citească Levi Ben Yehuda, m-am trezit pe la patru și-am ieșit din casă. M-am dus în același loc, în cazarma nemților. Dumnezeu să mă ierte, că a lăsat o poruncă să nu furi iar eu am furat haine nemțești. Mi-am ascuns capul sub un chipiu german. Pe la șase dimineața nemții i-au strîns din nou pe evrei în piața centrală. Þi-o amintești pe Margot, fiica rabinului Muller, biata de ea! A refuzat să toarne petrol lampant peste un grup de 40 de evrei și să le dea foc. Mi-i groază să-ți povestesc ce s-a întîmplat. Cu toate acestea cred că memoria celor petrecute trebuie să rămînă. A fost tîrîtă de păr de un neamț pînă în mijloc. Au dezbrăcat-o în văzul tuturor, au legat-o de un stîlp, bătînd-o fără milă. Era o căldură înădușitoare. Pînă seara, către ora șapte, au ținut-o așa fără apă. Biata a îndrăznit să ceară un strop. Nu mai rezista. Din rîndurile evreilor obligați să privească fără a riposta, pentru că altfel ar fi fost uciși, s-a desprins s-o ajute mama acesteia. Îți închipui, a fost împușcată după primul pas. Cruzimea de neimaginat nu se sfîrșește aici. Luată de pe stîlp, a fost întinsă pe jos, ținută de cîțiva polonezi și i s-a tăiat gîtul cu un fierăstrău. Nemții urlau: “mai lent, Iuda să simtă viața!” Menachem Muller, care nu ripostase în vreun fel crezînd în salvarea copilei lui, a murit de durere lîngă ea, strigînd spre cer: unde ești Elohim?! Bărbați, femei, copii, tineri și bătrîni, căzuți în genunchi, boceau cu același glas “unde ești Elohim?!” Am fost un laș! Dar poate așa a fost să fie, totuși. Am vrut să trăiesc. E oare un păcat? Nemții nu mai suportau. Ruhe! Ruhe! Zbierau cu toată forța. Elohim, Elohim, unde ești Elohim?! Tînjetele disperate acopereau vocile nemțești. În mai puțin de cîteva minute toată piața s-a transformat într-un abator: carne și sînge. Obținuseră mult dorita liniște. Tăcerea morții cuprinse tot Jedwabne-ul. Casele, bunurile, animalele noastre au fost luate în stăpînire de nemți. Nu m-am mai întors acasă. Pereții clădirilor erau scrijeliți cu cuvintele: Moarte lui Iuda! Cu greu și trecînd prin ghearele morții am ajuns în Ohio. Aici nu miros a Juda. Dragul meu Levi, cred că ți-am descris cît am putut mai bine situația din Europa. Salvează-te tu și casa ta! În rest, Atotputernicul cu voi. Cu multă dragoste, al tău văr, Beniamin Adller” Cu mîinile tremurînde își împătură la loc scrisoarea și o puse în sîn. Mulți plîngeau în surdină. Doar rabinul Matitiahu îngîna cu ochii închiși versete din Talmud, învățate pe de rost. Spre seară garnitura se opri brusc. Cîțiva din fiecare vagon fuseseră coborîți și puși să arunce excrementele adunate în găleți. Fiecare vagon avea cîte două găleți. Una cu apă și alta goală pentru necesități. Unii eliberau conținutul latrinei improvizate, ceilalți, sub injurii și bastoane erau învățați să strige cu bucurie: Arbeit Macht Frei! În depărtare se zăreau munți. Ieșiseră din întinsa Ungarie. Păziți de mitralierele zgomotoase, evreii făceau exerciții de zîmbit. - Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Striga ritmic un neamț ca ieșit din minți. Zîmbiți și cîntați: Arbeit Macht Frei! - Warum? ( de ce?) întrebă domnul Moscovici. - Hier ist kein warum! ( aici, nu întrebi de ce) i se răspunse și primi drept răsplată o puternică lovitură în față cu patul puștii. Amețit de căldură, soare și lipsit de apă, tatăl Hannyei se legănă ușor pe picioare și căzu imediat. Nici nu avu timp să-și dea seama că îi fuseseră smulși doi dinți. Buzele îi erau umflate. Cu o cutezanță de neconceput pentru o fetiță, firava Hannya se năpusti asupra neamțului cu pumnii ridicați, cu gura încleștată și o privire de animal aflat în preajma prăzii și lovi replicînd: - Nur für Auschwitzsdeutsche! (Numai pentru nemții din Auschwitz). Neamțul spînzură fetița, ținînd-o strîns de gît, o ridică pînă la înălțimea ochilor, scoase o înjurătură și-i dădu drumul de sus. Se pregătea să elibere glonțul de pe țeavă, cînd toți evreii începură într-un glas aproape asurzitor să cînte cu cuvinte nemțești mecanicul: Arbeit Macht Frei! Ceilalți evrei din celelalte vagoane se înghesuiau să vadă ce se întîmplă. Rafale de gloanțe erau lăsate cu ură și înjurături să străpungă aerul. Nemții amenințau. Domnul Böhm apăsă pe trăgaci. Nimic! Încă o dată. Nimic! Era enervat de-a binelea. - Lasă, spuse Hannya domnului Moscovici ștergîndu-i sîngele de pe față cu un capăt al tricoului ei, te iau cu mine în Limelfia. Acolo totul va fi bine. Străduindu-se să-și revină, să nu o sperie mai mult decît a fost cazul pe copila lui, domnul Moscovici schiță un surîs. Germanul tresărise la numele rostit de fată. Îl știa, îl cunoștea prea bine, simțea că are experiența lui, dar nu-și dădea seama cum. Își spusese în gînd că fetița aceasta reușise să-l facă să zîmbească cu o zi înainte. Acum însă însoțea garnitura evreiească și mai exista un aspect foarte important. Era arian. Nu putea permite o astfel de situație din partea unei ființe inferioare. Încercă a treia oară. Nimic. Luă un alt pistol al unui camarad. Rezultatul fu același. Nemții înjurau și loveau la nimereală. Evreii erau din nou băgați în vagoanele de cai. Sigilate. Loviturile continuau să cadă cu un trosnet metalic în fier. Ca la un semnal dat de un dirijor al unei mari și complexe orchestre poporul lui Israel începu să cînte, mai întîi în surdină, apoi din ce în ce mai tare, Hallelu Et Adonai. Era vineri seara. Intrau în Șabat. - Ruhe! Ruhe! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Nimic. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate