Iarna mea imi da tarcoale...

Atunci cand lumina a inceput sa imi scada in suflet, am stiut ca iarna isi gasise adapost acolo. S-a asternut tacuta, ca de obicei, ca un val intunecat, tesut din infrigurare, zapada si singuratate. Si mereu gasea sufletul meu cald, pufos si linistit. Era a nu stiu cata oara cand sosea neanuntata.. Dar... intotdeauna binevenita. Si mereu dupa aceea nimic nu a mai fost la fel.

Iarna mi-a aratat cum sa respir aerul proaspat si inghetat si cum sa il las sa-mi intre in toti porii contopindu-ma cu el. Dintr-o data am invatat cum sa devin ger.

Tot ea m-a invatat cum sa-mi netezesc sentimentele si cuvintele: sa-mi ninga o noapte intreaga. In lumina palida a diminetii urmatoare totul va fi de nerecunoscut. Aparenta si inselatoare liniste. Acum stiu sa devin muta si alba ca neaua.

Iarna mi-a spus ca am ochi frumosi atat timp cat nu plang. Si oricat de tare m-ar durea, incerc sa fiu puternica. Si nu plang. Dar ochii mei stralucesc artificial. Stelele toate sunt adunate acolo si privesc peste umar, din cand in cand, un muritor deznadajduit. M-am speriat la inceput de necuprinsul intunericului tintuit cu stele. Mi se parea ca Dumnezeu ma priveste cu milioane de ochi vorbindu-mi in milioane de feluri.

"Minte obosita! Inima suferinda! Cauta un loc cald langa semineu si asteapta sa vina primavara. Ca va veni... intr-o buna zi!" asa mi-a zis Iarna mea aruncandu-mi o privire piezisa.

Mi-a intins o batista brodata in flori de gheata, dar cu parfum de iarba verde.