Valurile, agitate de furtuna ce abia se sfârșise în zori, se furișau până la baza stâncii, încercând să urce. Nereușita le despica într-un evantai de stropi mov care obturau discul soarelui, doar puțin săltat peste orizont. Departe, spre dreapta, un glisor al Companiei tăia curentul pieziș, spre larg. Pe deasupra sa, reptile zburătoare de noapte, flămânde din cauza zbuciumului apelor, ezitau să ia drumul falezei. Această dimineață, privită de sus, de pe stânci, de sub clopotul translucid așezat etanș peste terasa Cazinoului, avea ceva limpede în ea care nu se potrivea cu moleșeala așternută în sala de joc. Milionari cu chipuri istovite coborau scările ținându-se de pereți. Ajunși afară, trăgeau în piept cu nesaț aerul purificat adus de briză. Se urcau în elicopterele lor colorate și plecau. Cei mai mulți dintre ei nu erau băștinași. Veneau de pe planetele învecinate. Pe Altaib, noaptea durează nouă ore, pe Zirma, șase, pe Magre, zece, doar aici, pe acest fost satelit elovian, între apusul și răsăritul lui Zirtob se scurg șaisprezece ore. De asta, celor mai mulți li se pare obositor. Femeile milionare sau miliardare rezistă mai bine, deși dimineața, în lumina mov, se vede grotesc cum fardul antifoto de pe obraji li s-a luat, dezgolind porțiuni de epidermă mai închise la culoare. Par mânjite de banii pierduți sau câștigați.Dintre noi toți, ultimul care se scoală de la masa de joc, deloc obosit, niciodată mâhnit, căci nu pierde, este Norocosul. Ce-i drept, nu e om, ci robot. Când ultimul partener de pocher s-a ridicat din fața lui înfrânt, transfigurat de oboseală și de spectrul averii lăsate pe masă, Norocosul îl așteaptă mai întâi să-i întoarcă spatele, apoi degetele sale metalice, articulate în patru locuri, adună impasibile cartelele mototolite de iridiu și le introduc într-un săculeț transparent de plastic. Averea, speranțele unui om nu ocupă, la terminarea operației, mai mult de trei-patru decimetri cubi. La urmă, Norocosul strânge cărțile de joc și le mai amestecă o dată. Are numeroase feluri de a o face, cu toate foarte spectaculoase. Le azvârle pur și simplu în sus și ele cad așezate în pachete de câte patru; le răsfiră printre degete în unu, două sau trei evantaie tridimensionale; învârte câte o carte cu mâna stângă în jurul celei drepte, până când pachetul formează un cerc ca o brățară. Jongleriile astea nu le desfășoară de față cu clienții obișnuiți ai Cazinoului. Prea multă abilitate în mânuirea cărților i-ar putea duce la ideea că Norocosul trișează. Ceea ce este cu totul și cu totul inexact. Norocosul nu trișează, fiindcă nu are nevoie. Analizează statistic și probabilistic combinațiile de cărți, interpretează minuțios fizionomia și licitația partenerului. Mie sau oricărui alt ins asta nu ne-ar fi suficient, pentru că n-am putea să o facem la fel de bine ca el. Când, odinioară, i-am propus Patronului construcția Norocosului, l-am luat pe ocolite:
— Patroane, am auzit că ești unul dintre cei mai mari jucători din partea asta a galaxiei. Uite la ce m-am gândit!Și i-am expus principiul Norocosului.
— Acum să nu mă socotești vreun maniac! mi-am încheiat cu dibăcie perorația. Nu-ți cer să mă crezi pe cuvânt. Mai cinstit, îți propun să jucăm câte partide vrei tu și-ți demonstrez că te bat!
Nu știu nici astăzi de ce a acceptat. Cred că păream atât de sigur pe mine, încât s-a simțit tentat să-mi dea o lecție. Să-mi ia și ultimii bani — după haine, tremurul mâinilor și lucirea ochilor își putea da oricine seama că erau ultimii — și să mă angajeze crupier, dar ce zic eu, crupier ar fi fost încă onorabil, mai degrabă spălător de scrumiere sau ceva asemănător. Am jucat douăzeci de partide pe mize mici. Nu era interesant cât câștigam, ci dacă îl puteam bate. N-a fost atent să observe ce scria în tabelele pe care le consultam în timpul jocului, să deslușească socotelile pe care le mâzgăleam în colțul unei hârtii, a fost doar obsedat de ideea că trișez. Nu m-a prins, fiindcă n-o făceam, într-adevăr, nu trișam. Dar nici calculele și nici teoria mea, la vremea aceea, nu eram destul de bine puse la punct ca să-mi ofere certitudinea câștigului. M-a ajutat șansa, trebuie să recunosc. Mi-a intrat un careu servit! Am decartat amândoi câte o carte, el mergând mascat la ful. I-a intrat fulul. A licitat în prostie. A pierdut. Mi-au mai intrat două careuri, o culoare și o cvintă regală. L-am prins de cinci ori cu cacialmaua și de patru ori nu m-a prins el. Am câștigat cu scorul de 14—6. Cu cărțile din după-amiaza aceea aș fi putut ruina o galaxie. Atunci Norocosul nu a fost un robot din tablă și semiconductori organici, ci un om. Eu. L-am luat tare;
— Patroane, cred că ți-am ilustrat concret valabilitatea principiilor construirii unui robot-jucător. Dacă totuși te mai îndoiești putem juca mai departe. În prealabil, îți demostrez însă matematic că în două ore am toate șansele să devin eu patronul.
S-a uitat la mine cu respect. Aveam dreptate, în două ore se puteau pierde miliarde.
Era totuși un pic nedumerit:
— Dar bine, omule, ce nevoie ai de robot? Dacă poți să câștigi, fă-o cu mâna ta! Vii diseară, joci toată noaptea, îmi ruinezi oaspeții și până dimineața ești cel mai bogat om, pe o rază de o sută de ani-lumină!
— Uite ce e, Patroane, eu nu sunt robot, sunt om! Dacă greșesc la un calcul? De fapt (am luat un ton fals de confesiune), mi s-a mai întâmplat. Și pe urmă, eu rămân un idealist! Nu mă interesează câștigul, ci afirmarea deplină a principiului meu, împotriva oricărui jucător de pocher. Facem târgul?
N-avea habar de statistică. Dacă m-ar fi pus să mai joc în continuare, eventual cu mai mulți parteneri, sunt aproape sigur că aș fi pierdut. Dar a acceptat. Mi-a dat fondurile necesare pentru realizarea Norocosului. Bineînțeles, acesta urma să aparțină Cazinoului, în timpul construcției, mi-am perfecționat principiile matematice, aplicații directe ale teoriilor deciziilor și jocului. În plus, ochii electronici ai Norocosului pot desluși cele mai fine nuanțe de pe fața partenerului, atât în spectrul vizibil, cât și în infraroșu. Asta îl ajută mult. Emoțiile oamenilor se traduc în variații ale temperaturii feței lor, cu destul de multă acuitate. Este ciudat totuși faptul că Norocosul nu a pierdut nici măcar o dată, decât din motive strategice. Dacă ar câștiga mereu, oricând și cu oricine, toată lumea s-ar feri să joace cu el. Trebuie să și piardă. Și pierde, dar calculat. De fapt, ideea a fost a Patronului. L-am prezentat ca pe un divertisment. Pierdea și câștiga mici sume de bani, pentru a distra clienții. Acum a ajuns un fel de campion galactic neoficial. Tipi și tipe care se cred mari pocheriști vin de la sute de ani-lumină ca să joace cu el. Îl filmează și îl testează, să vadă dacă nu trișează. Nu, Norocosul nu trișează. Fiindcă n-o face, eu știu că ar trebui să piardă odată și-odată, nefiind un jucător perfect. De fapt, nu cunosc motivele reale, are într-adevăr și foarte mult noroc, îi intră niște cărți formidabile. Norocosul nu este nici măcar un robot veritabil. Nu are un creier în trupul său metalic. Acolo nu se află decât traductori și organe motoare.Este cuplat prin radio cu un calculator aflat într-o încăpere din subsolul Cazinoului, în fața consolei de comandă stau eu. Deasupra se află un monitor imens pe care văd exact imaginea captată de ochii Norocosului: indivizi filând cărțile cu teamă, fețe transpirate, obosite, transfigurate, fericire, deznădejde, speranță, mâini tremurând, cartele de iridiu, fum albăstrui de țigară. Eu îi spun când să câștige și când să piardă. El nu posedă morbul jocului. Orice consecință a partidei îl lasă indiferent. Profit de puterea pe care o am pentru a apăra amărâții. Acum am dobândit o vastă experiență, îi recunosc fără greș, oricât de bine ar fi îmbrăcați, îi ajut să câștige mici sume de bani, asta fără știrea Patronului. Și tot fără voia lui, câte-odată decuplez creierul Norocosului și iau eu decizii în locul lui. Mâna robotului mă ajută. Am, în general, șansă. Mai și pierd, dar mai mult câștig. Joc zâmbind. Probabil că și atitudinea Norocosului pare atunci mai umană. Aceste câștiguri mi-au băgat în cap, la un moment dat, să joc din nou, cu propriile mele puteri. Să filez eu cărțile cu mâini tremurânde. Să transpir de emoție. Să fiu un norocos în carne și oase. Am făcut-o, simulând o defecțiune a creierului, l-am spus Patronului și el s-a arătat înțelegător. Mi-a dat o noapte liberă, în două ore, am pierdut șapte milioane jucând cu niște țipe de la Altaib. De atunci, îl urăsc pe Norocos. Nu știința îl ajută până la urmă, ci norocul degetelor acelea metalice. Ceea ce face greierul de la subsol pot face și eu, doar programul eu i l-am conceput! În interpretarea fizionomiilor este tot atât de multă incertitudine ca și în jocul de pocher. Norocosul câștiga fiindcă are noroc. De asta îl urăsc. El are noroc, și eu nu. Într-o zi am să-l ruinez. Strâng bani pentru asta. Îmi voi da demisia, ca să nu am discuții cu Patronul. Am să joc doar eu și el. Atât. Mă voi machia cu fard termoreflectorizant și voi aborda o mască impasibilă. Voi miza pe sume mici, până o să văd că-mi intru în mână. Lipsit de omul din încăperea de la subsol, nu-și va da seama că Hazardul se va apleca spre mine. Pe un singur joc, sau cel mult două, îl voi curăța de câțeva miliarde. Patronul Cazinoului va fi ruinat, îi voi propune să rămână angajat al meu: crupier sau, mai degrabă, spălător de scrumiere. Parcă-l și văd pe Norocos îndreptându-se către biroul Patronului. Va bate la ușă. Patronul va striga:
— Da, intră!
Va intra alunecând pe micuțele sale rotițe de cauciuc. Se va opri în fața lui. Norocosul nu poate avea inflexiuni ale vocii, nici umeri gârboviți, nici privire disperată. Ajuns afară, voi trage în piept cu nesaț aerul limpede al dimineții. Va spune plat:
— Patroane, în această noapte am pierdut douăzeci de miliarde. Din fișierul de gestiune, aflu că ești „ruinat"! Care este semnificația logico-economică a acestei stări?Da, spălător de scrumiere îl fac! Mă voi ridica de la masa de joc și voi coborî scările de marmură ținându-mă de pereți, din cauza oboselii, în fața mea, o tipă ruinată, cu lacrimi prelingându-se pe obraji, lăsând dâre murdare peste fardul antifoto, se va certa cu omul de ordine al Cazinoului. Elicopterul colorat în care ar vrea să se urce nu-i va mai aparține, îl va fi pierdut la masa de joc. Îl voi putea cumpăra eu. Oare ce culoare aș dori să aibă?

Epilog
Am jucat cu Norocosul. La început, am mizat pe sume mici și am pierdut. Când am crezut că mi-am intrat în mână, am plusat pe dată cu toți banii care îi aveam și am pierdut. Îl urăsc! Îl urăsc! Când am ajuns în camera mea de hotel, mi-am dat seama că o jumătate din obraz mi se dezvelise de sub fardul termoreflectorizant atunci când îl sprijinisem în palmă. Furat de joc, nu băgasem de seamă. Norocosule, fii blestemat! De data asta nu te-a ajutat hazardul, ci știința, algoritmii mei, pe care singur ți i-am implementat.Aș dori să mă sinucid, am și vrut s-o fac; aș putea să strecor o bombă artizanală în sala de joc; te-aș face mii de fărâme: pe tine, pe Patron, pe miliardarii care au bani destui să joace în fiecare seară. Dar asta ar însemna să-ți dau satisfacție. Nu, n-am s-o fac! Voi juca cinstit și te voi bate. Dacă te-aș distruge, s-ar chema că în plan moral tot tu ai rămâne învingător, Norocosul, campionul neoficial al galaxiei la pocher, infailibilul, imbatabilul, veșnicul Norocos... Nu, asta n-am s-o fac! Sunt acum spălător de scrumiere în același Cazino unde tu joci în fiecare seară. Câștig puțin și nu pot părăsi planeta. Și chiar dacă aș putea, n-aș pleca. Strâng ban lângă ban, muncind din greu și nedormind nopțile. Tu nu știi ce înseamnă nesomnul, tinichea blestemată! Vor trece ani și ani până voi strânge destul ca să te pot înfrunta și să te bat, să te ruinez, pe tine și pe Patron. Îmi mănânci cei mai frumoși ani ai vieții. Te urăsc! Adun cartelă de iridiu lângă cartelă. Într-o zi vom juca din nou și te voi bate! Clipa se apropie. Te voi ruina! Clipa se apropie încet, foarte încet, dar implacabil. O simți? Te urăsc!


Almanahul Anticipația 1983, p. 92-94.