K băzăia întotdeauna atunci când venea să-și viziteze părinții la cimitir. Era un plâns sec, mai fără lacrimi, un plâns de bețiv scârbos și dezgustător.
K "chirăia" așa cum spunea Emma Lia. Era un tip dezgustător care se gândea numai la el, se gândea cum fusese el părăsit și rămase singur, fără nimeni care să aibă grijă de el. Când și când, Anton, câinele cimitirului venea să-l amușine și să-l consoleze. Nu mai văzuse niciodată așa ceva- o huidumă "cât ușa" după cum spunea sora Tereza care să bocească într-un asemenea hal. Și K plângea. Lacrimile lui se adunau încetul cu încetul, dădeau la o parte vacile Domnului de care era plin cimitirul și pătrundeau încet în pământ.
Lacrimile lui puturoase, mirosind a ceapă și băutură ieftină deranjau până și veverițele care strâmbau dezgustate din nas atunci când K plângea. Până și șerpii albi și grețoși, grași de-atâta carne de mort erau dezgustați de plânsul lui K.