“Stimată domnișoară, sper să am cât de curînd onoarea și nesfărșita plăcere de a vă revedea. Cu stimă… Macho”
Asta îmi văzură ochii, în momentul în care, exasperată, reușii să extrag telefonul din buzunar și să citesc mesajul care făcea gălăgie. În momentul acela eram iritată și cu toate simțurile acaparate de bucuriile călătoriei cu un mijloc de transport în comun, respectiv: de nasul meu abuza vecinul din stânga, privirea mi-o oripila cel din dreapta (spre care mă întorceam totuși cu drag) și nu știu cine sau ce mă atingea de la gleznă până la păr, dar nici nu țineam neapărat să aflu! După acest mesaj, m-am gândit că e totuși o zi frumoasă, dar cine mă flatează?! (Vă imaginați, sper, că semnătura e doar așa, o prelungire a titlului, ca să confirme faptul că da, e vorba despre un macho aici). Febril, am început să reconstitui în memorie filmul ultimelor zile (petrecute) în căutarea unei potriviri… Să fie blondul acela arătos, care…nu!, era prea lipsit de imaginație. Crețul acela ciudat și senzual în lumea sa…nuuuuuu! Acolo nu mai era loc de expresii curtante la adresa altcuiva! Flușturateca bisexuală de ieri. Hâmmm, n-ar mai fi un macho atunci. Aha, ar putea să fie acel actor-dansator cu plete negre și ochi “focoși”. Parcă. Mesajul de raspuns(“?????????”, ca să fiu mai exactă), și-a primit confirmarea că da, intuiția mea, feminină, funcționează (încă), reacția fiind o explicație, sunt Macho, și o propunere de a ne întalni. Accept în pripă propunerea, si…
CU CE MA ÎMBRAC?! Docilă (ascultând de sfatul unor reviste pentru femei, ce recomandă ridicolul ca antidot cedării, de parcă ar fi nevoie) îmi îmbrac ce găsesc (tocmai costumul de baie), și alte câteva bucăți la fel de ne-la-locul-lor, ș-am plecat!
Ajunsă la locul de întâlnire, punctual, ridic telefonul la care mă solicită, cine altcineva decât Macho. Mă văd întorcându-mă gri spre casă, ba, paranoic, ma gândesc că există undeva și o camera sau o lunetă prin care sunt urmarită, pentru că cine mai crede azi în “stimate domnișoare” dezumflate, ca mine? Eeei, răspund:
- Scuză-mă, aștept un telefon foarte important și mă gândeam, n-ai putea să vii până la mine? Locuiesc aproape! – după care îmi spune o adresă, evident, aproape.
- Nu că ar fi o problemă, dar nu poți fi sunat pe mobil?—întreb eu naivă și nedumerită.
Macho bălmăjește ceva despre care cum că, eu mă întreb ce-o fi cu combinația asta de stupizenie și stil (?), la naiba, hai să vedem!
Găsesc casa, bâjbâi prin curte, dau de uși peste uși, labirintică treabă-i dau eu de cap, și mă hotărăsc să-l iau cu mine (capul), nu c-aș avea de ales. Și bat.
Macho îmi deschide ușa cu un zâmbet învăluitor, și mă primește în locuința lui prezentându-mi-se într-un tricou mulat, numai bun să taie o respirație obosită de scări, pe care mi-o țin. El mai mormăie ceva despre telefon, eu încerc să par dezinvoltă, găsesc un balansoar în care mă așez…
- Vrei o bere? se oferă el amabil.
- Da — raspund, în speranța că o să am ceva de care să mă pot agăța.
Următoarea lui propunere mi-a tăiat respirația de-a binelea, provocându-mi un acces de panică:
- Eu cred că doi oameni se cunosc mult mai bine dacă renunță la convenții. Prima convenție la care eu încerc să renunț, sunt hainele. Ce zici?
Ce să zic, că mi-a stat berea în gât, contravențional. Mă agăț totuși de nebunatecă în toata panica mea. Să ne înțelegem, nu sunt o persoană convențională, ca să nu spun pudibondă, dar sunt unele “mofturi” care îmi asigură confortul. Hainele, spre exemplu. Mai ales într-o situație în care doar par dezinvoltă. Dar hai să încerc o diversiune:
- Nu cred așa ceva. Cu ce te-ar ajuta mai mult un corp gol decât niște cuvinte, fie ele și goale? Eu cred că e mai ușor așa, hai să încercăm my way!
Luându-mi tonul de conversație ușoară, îl întreb prin ce turnee a fost în ultimul timp, îmi răspunde, scurt, mai încerc să leg ceva, degeaba…el nu este un om care trăiește prin cuvinte, și-mi privește componentele fizice obsesiv. Discursul lui e învățat, corect, din filmele de epocă (care-o fi), sau poate din piesele de teatru în care a jucat. Îmi pare rău acum că, dezgustată de snobismul afișat, n-am mai dat pe la teatru de câtăva vreme, poate dacă aș fi fost mai tare, nu mă găseam aici, poate aș fi recunoscut în mesajul primit replica unui personaj, poate, ce mai contează??? În timpul în care dezbat problema cu mine însămi, Macho a trecut la fapte și orizontul meu este invadat de fizicul lui, câmp de experiment social, susținător al tezei stăpânului, în momentul acesta gol.
- Eu mă dezbrac, poate e mai ușor și pentru tine așa, fu explicația.
Vindecată de dezinvoltură, îmi mai rămâne speranța. Și sună! Ce Tilincuța, care Peter Pan, telefonul la care vorbesc cu mama, mult mai dezirabilă în momentul acesta decât orice trup superb de barbat dezbrăcat și expus ostentativ. Vorbesc cu ea, mă gândesc la nota ei de plată, o mai țin totuși la telefon, ce naiba, ăsta nu se mai îmbracă, nu-l prinde frigul, care frig că-i vară, sunt copleșită de amuzament intern și de panică externă, pa mamă, mai vorbim!
Mă întorc în cameră, pudoarea nu-mi permisese să vorbesc cu mama având un nud masculin sub ochi. Felinul se aruncă asupra mea încercând să îmi sfâșie bluza pentru care mă lupt cu obstinație, știind că ascunde costumul meu de baie, albastru, dar nu numai. Exasperat, îmi propune să mergem să ne răcorim cu un duș, ce Doamne, că nimeni nu merge îmbrăcat acolo, doar că el nu știe nici de costumul meu, la care acum mă gândesc râzând, nici nu reușește să se acomodeze cu intețiile mele, deși destul de clare, și rămân cu “masca”. Refuzul meu îl lasă confuz, iar eu încerc să imi scap pielea de privirile lui îndreptânu-mă spre ieșire. Din el iese actorul, care se târăște la picioarele mele implorând, ca pentru viața însăși. Mă uit la trupul lui și constat, fără stupefacție, că brusca-i elocvența se datorează unei replici bine învățate, nefiind nicidecum expresia unei pasiuni explozive. Mă uit la ochii lui, concentrarea e evidentă. Și aș pune mâna pe clanță. Bătaia de la ușă mă dezechilibrează într-atât, încât cu greu îmi dau seama că oficiile de gazdă nu mă privesc. Mă uit la Macho — el tocmai ține o pauză de respirație; ca să nu fie auzit?! După câteva momente de liniște, sună telefonul, la care Macho nu răspunde. Și-o fi dat seama că nu mai are replici, și, fiind un telefon important, așteptat, nu poate răspunde!
După alte câteva minute, în care eu stau pietrificată de neînțelegere, își îmbracă pantalonii și tricoul, timp în care caută și ceva cuvinte, dintre care găsește: iluzie spulberată, și ajunge la concluzia că e nevoie de aer, pe care îl putem lua pe o terasă. Fericirea mea nu mai are margini când deblochează el ușa, cu care mă bucur că nu am avut eu ocazia să lupt, și ies cu toată graba demnității, gândindu-mă cum să ies mai repede din piesa asta.

Personaje: blondă serafică, prietena
Macho, cum îl știm
figurantă, o știm și pe ea
Decor: scări de bloc, curte interioară cu copaci.
Acțiune: blondă serafică se apropie împingând o bicicletă spre scara din care Macho tocmai iese. figurantă este pe undeva pe la mijloc.
Blondă serafică : Ce s-a întâmplat iubitule?
Macho : Nimic scumpa mea, probabil nu te-am auzit sau s-a blocat din nou ușa…
( figurantă iese din scenă îndreptându-se spre…)
Sfârșit