Sunt nimic, dar sunt. Sunt indecis, palid, intermediar, cadaveric, ca ciocolata-n lapte. N-am casa, cum n-are nici amurgul sau rasaritul, dar totusi sunt. Nu reprezint nimic pentru nimeni si nimic, dar totusi vad. Fiind orb in fata vietii, vad numai detalii ce ma obsedeaza, care ma deprima.
Acum cand caldura cade picatura cu picatura din cerul dezmortit, imi simt membrele absente si gandul departe. Un zambet voios, urat, m-a transformat in Ei.
Nostalgic, ma simt incapabil sa simt, chiar sa gandesc. Si totusi sunt si zambesc. Alerg prin ploaia de caldura si adun zambete si ofer moarte. Incet, incet am ajuns sa omor tot ce imi e drag. Ii vad cum cad si zambesc trist. In curand o sa fiu singur in lumea mea claustrofobica, unde cerul e o bolta neagra fara astre sau franturi de lumina.
Sunt condamnat in aceasta lume unde atunci cand te astepti mai putin pamantul iti fuge de sub picioare si cazi. Cad si las totul in urma. Ramane doar bolta neagra care se departeaza in timp ce cad in abis.
Ma opresc in puf. Sunt o incarcatura explozibila ambulanta care explodeaza si cade, omoara ca sa traiasca, cade ca sa nu moara. Si iarasi puf.
In aceasta lume claustrofobica sunt inghesuit, impins din perete in perete. Aici sunt demoni cu idei ciudate, aici visez cu ohii deschisi, aici aud voci distante ca si cand as fi muribund. Sunt in coma.
Explodez si cad in puf. Din nou si din nou. Imi doresc o poteca de piatra ingradita de plopi uriasi, pe care sa alerg, sa merg, sa pasesc pana cand ma vor parasi fortele. Apoi sa ma ridic, ca sa ajung la capat de unde se aude clipocitul unui izvor.
Simt o mana prietena pe frunte, si un glas distant care spune ca nu mai exista speranta. Eu imi continui calatoria, fara sa bag in seama senzatia ciudata de parasire a timpului si spatiului.
Alerg vesel prin padurea prin care serpuieste poteca visurilor mele.
Cineva de sus rade. Ba nu, plange cu un piuit mecanic. Ma gadila degetele de la picioare. Ma simt palmuit, zdruncinat din toate partile. Plansete si tacere. Aud cum se tranteste o usa.
Se vede apa de la capatul potecii. Ma atrage cu transparenta ei intunecata, cu valurile care se imbratiseaza cu malul.
Este un fel de paradis. Este frumosul neobisnuit, sunt ochii caprui, parul negru, lacul, marea, muntele, gingasul, e ciocolata calda, e dulce si sarat, e inocent si vulgar, e prieten si dusman, e gri de furtuna si puf de zapada, valuri inspumate in cesti de cafea, zgomotul luminilor pe plaja noaptea, drum fin calcat de varful degetelor mele, ea. As sta aici mereu. Imbratisat de sunetul genelor ei, privesc. Visez privind si cresc visand.
Intru in apa pana la glezne. Nu e rece, e primitoare. Pasesc si aburi de legenda se inalta din apa de oglinda. Sunt aburi grei si seriosi. Deschid gura si ii gust. Sunt deliciosi. Apa ma mangaie sub barbie.
O imbratisez si ii sarut ultima data valul. Cald si negru stralucitor, bule de metal imi pocnesc in gura, mangaieri de nisip, buze intredeschise si ea imi imvadeaza fiinta.
Sunt nimic, dar sunt. Sunt apa alb-neagra metalic, ascuns in spatele ei.