Cum treci pe-aici? Am luat un cuvânt și l-am lăsat strajă la ușa acelui adăpost iernit al palmelor noastre. Un deget eu, un deget tu, în punctul acesta lumea s-a curbat puțin, doar atât cât să încapă un sărut pe încheietura mâinii unei umbre.
Povestea începe cu piatră. Se făcea drum de sare printre șoaptele noastre depărtate, pe atunci nu ne era teamă de săditul cireșului dintr-un sâmbure. Luna avea două capete, le dăruisem fiecare altui chip, așteptam cu zâmbet pe buze răsăritul, fiecare pe un alt țărm. Și-apoi ne-am aflat seri fără de rod, oamenii greșesc, luna e mereu plină... de-atunci ne-am lipsit palmele de riduri, ca și cum noul s-ar mai putea naște din zdrențuitul uitării. O mână tu, o mână eu, ridicam mal pentru apele venind dinspre ei. Iubeam pe apucate sensul ascuns al aceluiași pământ. Furii sunt prinși după cum râd, după cum fericirea li se agață de umeri ca o dimineață în curcubeu. Așadar îți puneam palmele peste față și-ți spuneam hai să ne fim zâmbet hai să cuibărim pe o stâncă hai să prefacem lumea. Și primeam strălucirea cu ochii închiși, neștiutori, risipitori. Nu mai creșteam grădini, din neputință. După care umblam străini cu haine de var păstrând poze cu arcadii, una tu, una eu. Cu marginile rupte, firește. Nopțile însă ne ascundeam în tranșee, pentru că, vedeți voi, cercul de fapt nu-l poți niciodată răstălmăci.
Cum treci pe aici? Am văzut în ziua aceea amețitor de frumoasă moartea purtând strai de lacrimă. De-atunci pășesc ca pe poante păcălind finitul din noi.
O lumină eu, o lumină tu, până când vom surâde fără nici un adăpost. Viziunile sunt uneori mincinoase.