poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-03-08 | |
Þin în mâini ultima ta scrisoare, Sancho... Ca și celelalte este doar o foaie albă... nu știu ce vrei să mă înveți, Sancho... poate vrei să-mi spui că nici eu nu sunt mai mult decât o iluzie sau doar nu știi ce să-mi scrii și mă lași pe mine să-mi imaginez ce vreau.
Vezi tu, Sancho, câteodată oamenii au nevoie de lucruri certe, nu le mai ajunge să-și imagineze cum va fi... eu sunt la un astfel de moment... în care mă gândesc dacă nu cumva întrega mea viață nu a fost decât o luptă cu mine, cu ceea ce vedeam și nu puteam accepta ca atare... Îți scriu de aici, din pustiu, unde înveți atât de repede și atât de bine că fără ceilalți nu însemni mai nimic... Și dacă tot am început, trebuie să-ți spun că acesta nu este singurul lucru pe care l-am învățat... am învățat ce putere îți dă un om care crede în aceleași lucruri ca și tine... de altfel, dacă nu voi fi luat peste picior de către unii, va fi pentru că nu am fost singur atunci când m-am luptat cu morile de vânt... Fără tine eram doar un alt nebun singur ce își pârjolea zilele cu ajutorul iluziei... așa, pentru că am fost doi în această călătorie, oamenii sunt mai reținuți în a arunca cu pietre... în schimb, în alții au aruncat cu vorbe de ocară până când aceștia au murit... și ce ușurați s-au simțit atunci, nu mai era nimeni care să le tulbure meschina lor liniste. Și, dacă stau să mă gândesc bine, Sancho, nu eu am fost cel mai nefericit în această căutare a iluziei... eu te-am avut pe tine alături și când înfruntam balaurii și când îi vorbeam cu drag Dulcineei. Dar el nu a avut pe nimeni lângă el și, în plus, de asta fiecare lan de grâu îi vorbea despre prietenie. Pentru că oricât de mult înseamnă pentru unii oameni viața, ea este stearpă dacă nu ai cu cine să o trăiești alături. Și nu a putut să accepte corbii ca venind din el și nici ca pe niște prieteni. Știi, câteodată mă trezesc noaptea transpirat la gândul că ar trebui să fiu judecat pentru că nu am putut să fiu alături de el... să fiu judecat pentru că nu am putut să scot ce este mai frumos în acest om. Vezi tu, Sancho, poate asta am încercat și noi dincolo de lucrurile ce erau evidente... să facem oamenii să-și descopere lanurile de grâu. Să fie oare vina noastră că ei nu au putut acest lucru sau să nu fie nimic în ei de scos la suprafață ? Știi ce am mai învățat... ? Că oamenii din pustiu vor atât de mult o amforă cu apă... din păcate mai târziu am aflat și de ce... pentru a avea ce să răstoarne... și apoi își blesteamă destinul. Tot aici am întâlnit și oameni care preferă să ignore caravanele pentru că, alergând după ele, și-ar strica pantofii. Știi, mă gândesc că este cel mai bun profesor acest pustiu numai că, din păcate, nu te mai lasă să pleci din (clasa) lui. Mă întreb, Sancho, peste ani, câți vor vedea ceva mai mult din povestea noastră decât un periplu prin cotloanele nebuniei al unor neadaptați ai lumii. Și mă întreb dacă nu suntem deja condamnați prin eventualul răspuns... Acum am din ce în ce mai puternică senzația că oamenii nu au nevoie lângă ei de alți oameni, ci doar de niște fantome care să le certifice valabilitatea acțiunilor și să le fie oricând la îndemână, atunci când vor să vorbească... și la o adică, să se poată dispensa cu usurință atunci când nu vor să-i mai simtă aproape... Știi Sancho mă gândeam că noi, dincolo de alergarea după iluzii, am avut ceva mai solid decât cei mai mulți oameni : un univers creat din atâtea și atâtea încercări. Mă întrebam dacă noi am fost prieteni, Sancho ? Ciudat, după toate cele ce s-au întâmplat, asta este una din singurele întrebări care încă îmi mai dau târcoale... Se spune că omul se poate obișnui cu orice, Sancho, dar eu și acum mă surprind rătăcind fără noimă prin pustiul din mine... și câteodată aș vrea să mă lupt cu vreun copac aflat în simbria toamnei dar, fără tine alături, îmi este frică... dacă toți vor râde de mine... și, în plus de asta parcă nici eu nu mai sunt convins că este un vajnic cavaler... Într-una din zile am plecat să-l găsesc pe olandez... nu am găsit decât o lespede de mormânt pe care scria numele lui... m-a frapat faptul că, potrivit cifrelor, nu trăise decât un singur an... Probabil acela în care, în sfârșit, îl voi găsi... Atunci am învățat că fiecare vede în jurul lui atâta frumos cât există în el... De ce continui sa-ți scriu, Sancho și să îngrop în nisip paginile ? Pentru că nu cunosc moarte mai grea decât singurătatea... și pentru că am singurătatea eșecului... dar nu în ceea ce privește viața mea, ci în ceea ce privește ce au înțeles ceilalți din ea... odiseea unui nebun... dar nu cumva împlinirea vieților noastre nu depinde de înfrumusețarea vieților celorlalți... ? Oare este și vina noastră, Sancho, că oamenii sunt urâți ? Oare este și vina olandezului ? Oare este și vina surdului ce merge cu capul în pământ fredonând un cântec al bucuriei atunci când plouă ? Ce bine seamănă în pustiu învinșii cu învingătorii... păcat că oamenii fac în așa fel încât să nu-i mai poată deosebi... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate