Fixez panoul care imi arata sfidator ca autobuzul intarzie 10 minute. Imi mut privirea asupra coltului stramb de munte din fata mea. Dar azi nu ma mai face sa zambesc.Nici macar soarele care iese din nori. Din toate zilele saptamanii in care puteau sa imi demonstreze ca nu totul merge ca pe roate in minunata patrie a lui Mozart, tocmai azi s-au gasit sa imi arate ca si aici autobuzele pot intarzia. Incerc sa nu ma gandesc la ce ma asteapta la destinatie.
Domnul gras cu al sau catel insesizabil isi face aparitia. Se uita tacticos la ceasul de la mana, apoi arunca o privire panoului. Nici lui se pare ca nu-i vine a crede. Catelul, nedumerit se agita in hainutele lui cochete. Dar azi explicatiile pe care i le da micului patruped nu mi se mai par atat de comice. Nici aratatorul grasut indreptat certaret spre „tootzy tootzy” al sau nu ma mai face sa rad.
Nu trece mult si apare si batranica pasionata de sport, cu tot cu bete. In prima dimineata in care, somnoroasa, m-am intersectat cu dumneaei chinuindu-se sa faca niste pasi uriasi pentru statura sa miniona, dar tinandu-se aprig de niste bete de ski am crezut ca, de, varsta isi spune cuvantul. Dar nu am apucat sa fac doi pasi ca am dat peste o alta doamna, ceva mai tanara, cu acelasi echipament in dotare. Atunci am inteles ca nu sunt eu suficient de open minded pentru vremurile si locul in care incepeam sa traiesc.
Azi batranica mea nu reusi sa imi smulga decat un zambet larg, de broscuta-marmelade, dar atat de fortat ca ma durura falcile incercand sa le repozitionez pe normal.
Ma uit din nou la panou. Dar parca nu imi vine a crede. Asa ca ma mai uit o data, mai cu tragere de inima. Aceleasi doua surprinzatoare cifre alaturate par a fi rupte dintr-un cosmar. M-as freca la ochi , dar asta ar insemna sa imi scot manusile si doar sunt sub 0 grade C, iar de rimel, oricat de rezistent la toate cele, nu mai vorbesc. Hmm! Nu-i lucru curat la mijloc bag eu de seama. In jurul meu, lumea pare ca nici nu observa ca acolo scrie rosu pe negru, din 5 in 5 secunde, ca autobuzul 3 are 32 de minute intarziere.
Dar nici macar nivelul glicemiei nu apuca sa imi scada caci minunatia mea de autobuz isi face aparitia. Urc neincrezatoare, dupa ce ma uit de doua ori inainte daca acolo scrie, verde pe negru, 3. Pentru ca asta mi-ar mai lipsi, sa iau iar autobuzul gresit ca ieri dimineata, si sa ma trezesc de partea cealalta a Salzachului.
Ma asez confortabil, dupa ce ma asigur ca toti cei care ar avea mai multa nevoie decat mine sa stea in pufosul si caldurosul scaun si-au gasit loc. Obicei care prin partile astea nu se practica. Caci nu o data mi-a fost dat sa vad pusti de 10-12 ani impingand cu nerusinare batranici elegante doar ca sa stea jos. Iar audienta incidentului ramane,invariabil, impasibila la asa spectacol.
Se aude vocea soferului care, dupa cate inteleg eu, isi cere scuze pentru cele 8 minute intarziere. Poate sa coboare cu mine si sa prezinte aceleasi scuze si profesorului meu? In sfarsit porneste si este anuntata oprirea urmatoare. Ma uit amenintator la cele 6 butoane care pot prelungi mai mult sau mai putin agonia mea. Bineinteles ca cineva trebuie sa coboare sau sa urce la si de la fiecare statie, caci altfel nu ar fi vorba de intamplari din seria „ce am mai patit eu”.
Vocea cristalina a doamnei cu statiile anunta parca mai tragic ca in alte zile, Akademiestrasse. Ma ridic, apas neincrezatoare pe buton. Bineinteles ca acel galben intermitent se transforma intr-un interminabil rosu, iar verdele intermitent de la pietoni, cand ajung in cele din urma acolo, se face rosu. Imi vine in minte emoticon-ul care de la YMessenger care isi smulge parul din cap. Degetele adancite in blanita calduroasa bat nervos acorduri funerare pe carcasa telefonului. Nici nu indraznesc sa il scot din buzunar sa ma uit cat este ceasul.
Iata-ma si in dreptul salii de seminar. Deasupra usii mi se arata un amenintator 10:45. Dinauntru razbate glasul „melodios” al profesorului, ceva mai baritonal ca de obicei. Cu gandul numai la minutul de dupa ultima reprezentatie a acestui seminar apas pe clanta si intru.