In dimineata aceea de sambata D. s-a trezit din nou cu credinta ca totul va fi OK, ca lucrurile vor merge bine. Intr-adevar, de sase luni mergeau din prost in mai prost, dar azi, uite, cosmarul se va sfirsi si totul va revenii la normal. Gata cu disperarea, gata cu tristetea, gata cu drumurile intortocheate si fara capat pe care alerga de luni de zile fara nici un sens, fara nici o directie, fara nici un tel. Slava Domnului, lucrurile au revenit, sau cel putin sunt pe cale sa revina, la normal.
S-a ridicat din pat, s-a dus la baie unde si-a facut o sumara toaleta si a intrat in camera ei. Era si ea treaza, privea pe fereastra. Afara un cer albastru si senin de ianuarie. Nici macar un nor. Parea linistita si fericita. Poate e mult spus fericita dar sigur era linistita, impacata cu ea insasi. D. s-a bucurat, si-a dat seama inca o data ca nu se inseala, ca intr-adevar de azi lucrurile vor intra in normal. Totul din jur ii spunea asta, camera aceea cu lucrurile frumos ordonate la locul lor, cerul senin de afara, soarele orbitor ce patrundea prin fereastra. Si bineinteles, ea. Privirea ei, miscarile ei lenese si economice. Se misca cu grija, sa nu tulbure pacea asta, sa lase normalul sa revina intre ei.
Gata cu lunile de chin, cu lunile de tacere, de singuratate, de instrainare. Gata cu momentele de incordare si frica de a vorbi, frica de a zice ceva de care celalalt bineinteles va fi ars, va sari la cearta si totul ca degenera in inceputul zgomotos al urmatoarei perioade de tacere. De cite ori nu s-a repetat scena aceasta in ultimul timp. Orice propozitie a lui, fie si cea mai nevinovata era de fapt, pentru ea, aluzia perfida la nu stiu ce lucru pe care-l gresise, sau pe care credea el ca l-a gresit. Cita incodare, disperare, reprosuri, nervi intinsi la maxim. Lucrurile mergeau din zi in zi mai rau, instrainarea se largea, se latea, punea intre ei distante tot mai mari, distante imposibil de masurat daramite de strabatut. Ea il ura din ce in ce mai mult. El isi plingea de mila pentru soarta pe care o are, pentru nenorocul de a a fi ajuns aici: “Oare ce am gresit? … Cum ce? Am gresit de multe ori, dar … bineinteles nimic grav. Sau asa cred. De fapt nu cred, sunt sigur, nu am gresit nimic grav.” Si iar ii veneau in minte toate neamurile ei, toate rudele care l-au tocat ani de zile cu rautatile lor, cu dispretul lor, cu snobismul lor, cu bataia lor de joc. Toti oamenii aceea care din start s-au considerat superiori lui si l-au dispretuit intotdeauna, nu au dat doi bani pe el. Toti oamenii aceia care, cu timpul, au facut-o si pe ea sa gandeasca la fel.
In dimineata aceea insa, totul era OK, el s-a asezat linga ea pe pat, a luat-o in brate si a inceput sa o sarute. Ea s-a lipit de el asa cum nu a mai facut-o de luni de zile. Au inceput sa se sarute ca doi nebuni. Se intelegeau parca din priviri, aerul din jur mirosea a impacare, a fericire, a flori festejite de iasomie. “Doamne Dumnezeule, gandea el, multumesc pentru dimineata acesta. Multumesc pentru ziua asta frumoasa in care cosmarul s-a sfirsit. Multumesc ca nu m-ai lasat pierdut in pustiul desertaciunilor, al minciunilor si al tristetilor adanci fara de sfirsit”. O saruta ca un nebun, pe gura, pe obraji, pe gat, pe umeri, pe sani, pe burta … Nu-si mai dadea seama daca tot ce a fost, a fost in realitate sau a fost doar un cosmar, un vis urit de care acum, in dimineata asta fantastica, a scapat. Ea raspundea sarutarilor lui, corpul ei nemiscat primea cu sete toate atingerile, toate mangaierile mainilor sau ale buzelor. El urca repede spre culmile extazului. Stia ca trebuie sa fie bine odata si odata. Lucrurile nu putea merge rau la infinit. Uite clipa mult asteptata … uite ziua care trebuia sa vina …
Deodata un zgomot incet, si scurt … ca un cantec de greier in departari. Telefonul mobil ai ei. “Lasa-l”, zise ea, “cine stie cine o fi”. Dupa citeva triluri de greier s-a oprit. “Taaaarrrrr …. Taaarrrr … Taaaarrrr” telefonul fix a sunat gros si tare imediat dupa ce s-a oprit mobilul. D. s-a ridicat brusc sa termine repede cu cel care suna atat de insistent pe toate liniile. Era o prietena de familie, Maria. A facut o invitatie in oras pentru seara, la un restaurant. S-au inteles sa stabileasaca mai tirziu detaliile, va reveni el cu un telefon. Convorbirea nu a durat decit un minut, maxim un minut si jumatate. Intre timp ea si-a verificat mobilul. Se pare ca era un apel important, nu de la Maria. A sunat ea si … a intrat in discutii cu cineva de la birou. El s-a asezat pe pat: “Va lamurii repede problema asta urgenta si va fi linga mine din nou”.
Si a asteptat … Dupa 15 de minute s-a ridicat, s-a dus la baie, a dat drumul la apa de la cada. S-a dezbracat si a intrat in apa. Aburul se ridica si facea aerul din camera sa fie mai neclar, albicios ca laptele. Fereastra s-a acoperit de condens si cerul parea afara acoperit de nori. Sufletul lui se intrista putin cate putin. Din camera se auzeau cuvintele rostite la telefon: termeni de specialitate, date precise, preturi, strategi, modalitati de a rezolva cutare si cutare situatie …. Dupa inca 30 de minute conversatia s-a terminat. S-a ridicat si el din cada, s-a sters, si-a pus halatul si s-a dus din nou in camera ei. Ea era aproape imbracata ... trebuia sa plece de urgenta la birou … afacerile nu mai suportau amanare.