Leoaică
Din des în des mergea în aceleași locuri, și respirația ei era din ce în ce mai rară și mai rece. Un păr atât de rar că nu-l puteai numi decât “firiu” Și-o fața-atât de luminasă și senină că Riv s-ar fi ferit de ea. Un soare-atât de straniu, ca o lună, îi lumina din palmă jumătăți, în schimb privirea ei febrilă privea și chiar nu-i mai cerea nimic.
Stătea noptatică, absentă, în fața sticlei din fereastră și-n privirea ei ce se topea de caldă, căzu o geană rece și subțire, ce-i adusese-n ochi sclipire parcă de șireată. Privea un univers de câmp, de fapt, o practică banală vale.
Și-și tot șoptea ca pe o stare nou venită “ Ah Riv, dar ți-am cerut cumva ceva?” Atât de-ndemânatică și calmă ținea în palmă iubirea cu căldura ei.
“ Și n-aș mai simți să-ți vorbesc, Riv, căci iubirea multă tace, Ști, mi-a rămas acum să tac, căci multe am pierdut.” În pielea ei luminată de lună era tăcerea unei stări atât de pline că nu mai încăpea nici un cuvânt “ Ah uite,” Și se uita în palmele-i puternice de fată mare:
“ Ce mi-am pierdut atât de mult eu vremea, printre intelectuali reci și subțiri, printre atâta lume fină ce se vrea curată: Dar uite, ce clar se vede acum, brațul meu puternic, dorința de materie, dorința de creație, în ochii mei bolnavi de lucruri stătute și moarte, uite, se vede strigătul pielii mele, de-a se arunca cu pasiunea creației asupra unui ceva, pe care să-l trec cu violență prin sufletul meu pasional și să-l fac viu și frumos, mai frumos decât chipul meu febril și tare.
Acum de-abia vedeți și voi în mine, dorința confruntării corp la corp, dorința să fiu plină de materie, de pământ și de culoare, sau cum spuneți voi, să fiu murdară!!!
AH de-abia acuma văd, și de-asta, că mi-am dat seama târziu, de asta frământ în mâini materia dragostei atât de pasională, pentru c-au stat toate ascunse sub pământ, pentru că s-a-ngropat pictura, pentru că s-a ascuns materia, pentru că s-a travestit lutul și piatra; De-asta n-am putut să pictez, să sculptez să mânjesc, să creez. De-asta n-am putut să mă arunc asupra ei nici un pic.
Dar mi-ai ieșit tu-n cale, sărac băiat, tu, Riv, Și nu te-am frământat cu lut, și nu te-am creat din piatră, nici nu te-am pictat cu degetele cu petrolul și uleiul pe pământ, ci te-am cunoscut frământându-te prin iubire, și nu te-am nimerit bine pentru că tu nu erai de creat ci erai de descoperit. Cu o nebună iubire te-am căutat. Dar norocul meu a fost că iubirea mea avea puțină materialitate și brațul meu puternic de artist a strâns-o. Așa te-am găsit pe tine, Riv, din dorința de-a creea. Și mai aveam puțin și animalul din mine ar fi smuls toată materia dragostei din sufletul meu și ar fi făcut artă din ea. Ar fi creat chipul tău care se oglindește-n mine. …Eeii… iată, am scăpat…acum voi scoate din pământ lutul, piatra, uleiul petrolul substanța brută, iar tu pentru mine vei rămâne ceva delicat al sufletului, ceva delicat al irisului, că pupilele mele oricum rag precum niște lei ce-și propun să te facă să mori. Îmi voi pune biata dragoste din mâini la loc în piept și mă voi repezi asupra pământului.”
Si ea privea pe ferestră și spunea toate astea în sinea ei, în timp ce fața ei lunatică se umplea la loc de culoare și se-nviora ca a unui om. Riv apăruse în jurul ei și era ca un leu de mare și ochii lui cădeau în vis după câte ceva. Avea în brațe mult, multă putere și-n gură dinții și-i crâșnea. O privea tandru iar vocea lui interioară ca un murmur șoptea calm: “ Dar amuzant e ,fată udă de culoare… dar amuzant e, fată, că mi-ai spus că sunt un biet băiat, și că voi fi ceva delicat al sufletului și că pupilele tale sunt prea lei pentru mine…ah fată dulce, ce vorbești? Tu ai putere-n brațe și-n dorință dar nu ști tu că mai puternic decât tot pământul și toată materia, pot eu să iubesc. Cu-așa căldură că se va topi marmura în preajma mea și piatra și lutul și toată materia, doar ochii și viziunea ta de artist vor rămâne vii. Căci căldură căldură nu topește.
Tu ce-ai vorbit atunci fată? Tu ce vorbești în față de fereastră? Tu ști că ale mele mâini vor mângâia din părul tău un fir. Și poți tu, fată-n clipa-aceea să te arunci, să rupi, sau să creezi, să sapi, să iei ce vrei, că eu oricum te voi cuprinde în a mea oceanică iubire, în care dacă ești, poți aduce cu tine câte vrei.”
Ea și-a-ntors privirea către el și părul și-a schimbat sclipirea-n soare, o strălucire-n ochiul ei iar ea privea ironică și iubitoare. Vedea că el e mare ca un leu dar ochiul ei era șiret și iute. El a sărit să o sărute. Ea a pufnit în râs și l-a lăsat.”De ce-s eu biet băiat? Ia spune-mi fată!” Și a cuprins-o-n brațe, iar ea râdea încet și-nceată.
Păi nu i-a spus nimic, chiar dacă a strâns-o cald în brațe.

Februarie2005
Ioana Pepine