Somnul ma inchina neputintei.Neputintei si imposibilitatii de a fi o fiinta completa.Nu pot dispune de ratiune decat in masuri limitate de timp si de circumstante.Cum sa ma pot declara glas al adevarului cand impartind ziua pe jumatate,doar in prima ei parte sunt pe deplin stapan al identitatii mele...?Cum sa ma justific pe mine in totalitate,eu habar neavand de mine si de calatoriile mele in aceasta inconstienta semimortuara?
Somnul:evadarea din realitate.O pauza luata de buna voie in contradictie cu puterea absoluta si cu moralitatea acesteia care ne hraneste egoul nostru.Cum de mai putem fi zei dupa o astfel de isprava?!Somnul este cel care ne-a redus la ceea ce suntem si cel ce l-a ridicat pe Dumnezeu la rangul sau si l-a tranfigurat in putere deplina.Nu poti fi zeu decat fiind in deplinatate constiintei tale in fiecare clipa a existentei.Nu se vor gasi niciodata zei somnambuli,sau zei obositi de atata munca abia asteptand sa traga un pui de somn in paturile lor suave infundate cu peteale de trandafiri rosii!Nu se vor gasi zei inconstienti nici pentru macar o clipita.
A fi obosit este a fi om in deplinatatea observatiei ca atare.Nimic nu poate fi mai frumos decat a fi obosit si a visa la patul tau si la un un somn si o trandavie delasata printre cearsafurile tale...Sa uiti de cifre si nume si zile in aceasta mahmureala a corpului tau ridicat la nivel de universalitate sacra.Ce sa mai vrei decat sa te asterni pe vise si sa incepi drumuri ce stii c-or sa te aduca inapoi acelasi dar cu tentatia oarba a unei schimbari profunde pe undeva prin ganduri si amintire.Nu poate fi decat o agonie in drumul sau catre extatic o insomnie obsedanta.Cum poate cineva suferind de insomnii violente prin repetarea lor sa-si inchipuie un somn bun,daca nu printr-o minunatie aproape de perfectiune?Cum altfel poate fi momentul premergator unui somn lin si lipsit de vise in lumea unui om privat de asemea lucruri si imbibat pana la nebunie cu nopti albe umplute pana la refuz cu o oboseala reprimata in cugete nocturne?!Iata omul care se bucura de zeitate,care se bucura de trairea fiecarei clipe a existentei sale:zi si noapte,secunda cu secunda.Ce fericire poate el trai,decat fericirea sperantei ca-l va prinde si pe el somnul si-l va fura pe taramul atat de strain si de indepartat de negandurile sale!
Cateodata caut somnul ca evadare din ganduri si griji complet lipsite de esentialitate,alerg catre somn in frica mea de frivolitate si nepasare,si in speranta ca voi simti cu mult mai mult patos sentimentele ce ma sar deseori ziua in paloarea luminii si a plictisului solar.Somnul este uneori poezie si traire la maxim,deseori este chiar moarte si teama de moarte,iar pana la urma nu pot decat asocia somnul trairilor mele cele mai intense.Am murit de atatea ori in vise incat zorile au devenit acum o renastere veritabila,am trait temeri in vise atat de intense ce in realitate nu-mi pot fi actualizate nici prin cele mai sadistice ori violente filme...Ceea ce vreau sa spun este ca a fi om este a avea nevoie de somn,iar nevoia aceasta nu este altceva decat o nevoie aproape prezisa si necesara pentru a putea intelege ca simtirea este cu atat mai pura cu cat ea exista intr-o lume de claritatea princiara a nepasarii materiale.Numai aici vedem cine suntem si ce vrem.In toiul somnului,in lumea care inca nu a ajuns sa ne apartina.Atat timp cat nu ne putem controla vointa si actiunile suntem de o libertate suprema.A fi tu insuti inseamna a fi fara a-ti pune nici un fel de piedica instinctelor si fara a-ti alege locul de joaca.Bine ca nu suntem zei spun eu,si bine ca suntem oameni!