poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1243 .



Curcubeul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [un_gand ]

2005-09-27  |     | 



E zi neagră în sat, cu toate că dimineață cocoșul a vestit căldura. Lumina se reflectă pe obrajii înlăcrimați ai oamenilor din coloană. Să tot fie vreo două sute de țărani în spatele carului mortuar. Se plânge mocnit mai ales în apropierea mortului, acolo unde rudele își manifestă regretele prin ușoare proteste la adresa Celui de Sus. O mână ridicată spre cer, probabil a soției, imploră neantul cerând îndurare, dar îndrăzneala este repede penalizată și mâna coboară brusc transformând durerea într-un bocet adânc și disperat. Ecoul pașilor se pierde în urmă ca un sunet surd de instrument dezacordat tulburând tabloul de baticuri negre și de flori cu acompaniamentul lor funebru. Coloana urmează șirul curbelor întrortocheate ce urcă în ritmul ascendent al jalei, de parcă biserica ar fi așezată pe un vârf de lacrimă. În opririle scurte și dese, preoții, trei la număr, își cântă rolul cu conștiinciozitate rece și, în același timp, surprind aerul cu un curent tare de tămâie. Tristețea concentrată în jurul carului mortuar se focalizează pe fața decedatului într-o încruntare ce refuză tăcerea, dar nu influențează cu nimic natura netulburată și calmă. Păsările vorbesc unele cu altele pe limba lor melodioasă, brazii păzesc drumul neclintiți ca niște gărzi la căpătâiul celui plecat dintre oameni, iar pârâul curge la fel de vesel și de iute ca și în prima zi de viață...
...Roțile carului mă zguduie în trecerea lor peste pietre. La început era ciudat că nu simțeam nimic, dar m-am obișnuit de când stăteau la capul meu să mă bocească. Am crezut atunci că lumânarea îmi va încălzi mâinile împreunate, dar nu a fost așa. Nu am simțit nici măcar sărutările celor apropiați, ba chiar, deși aș fi vrut să mă doară lucrul acesta, nu am reușit să îmi înving liniștea. M-am convins că tot ce pot face este să privesc. Și nu simt nimic... E o stare de beatitudine în care mă complac și din care nu știu când și dacă voi ieși. Viața nu poate fi, în nici un caz, comparată cu această dovadă de imprevizibil la care m-a silit neantul. Dar ce e viața? Ce sunt eu acum? Mort nu pot să fiu pentru că există ideea de „eu”, sunt ceva sau cineva, percep lumea și existența, pot să văd și să nu simt durerea. Sigur nu mai sunt om pentru că materia numită astfel stă acum întinsă între cinci bucăți de lemn. Și atunci?
Trăiesc, da, trăiesc aievea, fără să-mi dau seama de trecut sau viitor și încercând să înțeleg prezentul. Pe cruce scrie Gheorghe Marin, N. 1950, D. 2003; așadar, 53 de ani eu și materia am existat împreună în acel om care acum privește cerul cu ochii închiși. Și totuși, de ce plâng oamenii? În fond, de unde știu ei că prin moarte respectivul nu este mai fericit? Se gândesc numai la ei, numai la durerea lor care acum înflorește ca mugurii din obraji, și cultivă egoismul în straturi atât de dese de parcă ar tinde să obțină supraproducție. Plâng pentru că „eu”-l lor a suferit o pierdere, sunt mai slabi cu o verigă. Plâng pentru că își dau seama de puterea lor infimă, de cât sunt de limitați. Cel ce am fost eu contează mai puțin.
Gândesc. Pe lângă văz, e o mare calitate ce mi-a rămas. Și drumul e de vină, atât de sinuos și greu... Mulțimea se mișcă încet și apăsat încât pietrele s-ar putea sfărâma sub forța pașilor. E o lumină puternică în jur, iar vântul abia clintește ramurile brazilor. Se vede turla bisericii. Nu mai e mult față de cât a fost. Mă întreb ce se va întâmpla cu mine după ce materia se va ascunde în descompunere la câțiva metri în pământ. Fără să realizez brusca schimbare, deasupra se adună nori plumburii și o umbră înlocuiește lumina de mai devreme. Fiorul cuprinde natura și oamenii, uitând pentru scurt timp de bocete, privesc îngrijorați spre cer. Același egoism profund uman...
Din patru părți se apropie de mine tot atâția curenți și privirea începe să mi se cufunde într-o ceață densă. Sunt îngrămădit între limite strâmte și tot ce simt este un vârtej uluitor de rapid în care se pare că eu sunt centrul. Aș fi vrut să pot striga, dar nu pot, și chiar dacă aș fi reușit nu cred că m-ar fi auzit nimeni. Din ignoranță... Încep să uit de materie și nu sunt în stare să țin de ideea de existență. Sunt doar „eu”, acel „eu” care trăiește în afara materiei, care nu mai știe ce înseamnă materia și care acum nu își mai știe nici trecutul. Plutirea e prezentul, iar viitorul va apărea, probabil, după plutire... Încep să simt. Mă doare zborul. Îmi ating cu mâinile căderea. Închid și redeschid ochii, dar mi-e atât de greu să privesc din nou cerul de parcă aș fi dormit o veșnicie. E o toropeală fantastică, punctul galben de pe cer palpită de energie într-o mare de albastru marin, și imediat îmi simt gâtul uscat. Aș avea nevoie de puțină apă. Dar ce-i cu gălăgia asta? Și ce e cu atâta lume? Hainele îmi sunt rupte și mi-e rușine să-i las să mă vadă. Să-ncerc să mă feresc de ei...
„Hei! Tu de colo! Hei! Hei!... Unde mergi?”.
Întorc doar privirea să văd dacă nu cumva eu sunt cel vizat de întrebare. Da, se uită la mine. Ridic din umeri a nedumerire și încerc să evit răspunsul, însă „adversarul” nu pare mulțumit de lipsa mea de cooperare.
„Cum te cheamă?”, vine brusc a doua lovitură.
Încerc să amân verdictul: „Pe mine?”.
„Da! Tu, neghiobule! Ce, n-auzi? Cum te cheamă?”.
Ciudat... Nu m-am gândit niciodată la asta. Care este numele meu? Și totuși solicitarea trebuie să primească un răspuns imediat.
„Sunt... Sunt...” Înghit în sec. Simt cum mă ustură gâtul de sete. „Sunt... Si... Simon. Simon... din Cirena”. Sunt și eu la fel de surprins de acest nume ca și interlocutorul meu. Pentru el se pare că nu contează atât numele cât persoana mea. Lumea din jur se uită ciudat la noi, mai mult la mine decât la el. Pare o figură de temut pentru că nu se apropie nimeni la mai puțin de doi pași de el. În schimb, eu sunt îmbrâncit din spate și reușesc cu greu să-mi țin genunchii drepți. Cât văd cu ochii numai oameni. Femei care plâng și urlă, urlă și plâng, tineri și copii ce strigă și aruncă în neștire cu pietre, bărbați amărâți de nevoi și apăsați de vreme. În contrast, sunt mulți care se bucură, zâmbesc și își tentează urechile cu ironii la adresa Lui... Iisus.
„Tu Îl vei ajuta pe Iisus”, îmi spune. În haosul care ne înconjoară aș putea fugi oriunde cu oarecari șanse de a fi călcat în picioare dar cu șanse mari de a nu fi găsit niciodată. Ceva străin de mine mă ține pe loc. Îmi lipsește până și convingerea de a încerca să mă mișc.
„Răstigniți-L!”, se aude din toate părțile...
Știu de El de mai multă vreme. Unii spuneau că ar fi Mântuitorul. De la alții am auzit că ar fi un vrăjitor, un fel de iluzionist care păcălește oamenii cu o putere înșelătoare. În mușuroiul de lume reușesc să disting un chip sfâșiat de chinuri dar senin cu toate că este brăzdat de o durere inumană. De pletele ce-i acoperă urechile îi atârnă o coroană de spini strânsă în batjocură până la sânge. Picioarele nu mai suportă apăsarea crucii imense de lemn din spate. Pietrele i-au sfâșiat deja degetele dar privirea nu pare deloc afectată de suferință. Și înaintează încet până ajunge în dreptul meu.
Cel care a vorbit cu mine le face semn conducătorilor convoiului, din care mai fac parte doi condamnați, să se oprească. Lui Iisus i se întine un vas să bea. Buzele-i crăpate de sete se înmoaie fără grabă. Nu înțeleg de ce nu bea. Cer și eu. Înghit cu lăcomie lichidul și-aproape să mă sufoc. E... oțet! Simt cum îmi țâșnește sângele prin ochi. Gâtul îmi ia foc.
Mi se face semn să iau în spate crucea. De ce nu fug? De ce nu spun nimic? Cred că din milă. Dar nu e numai asta. Aș vrea să știu de ce sunt lipsit de reacție, sau de ce mă supun atât de ascultător unor chinuri ce ar putea fi evitate foarte ușor prin fugă. Evit involuntar fuga, îmi lipsește atitudinea general umană. Unde e riposta? Sunt lovit cu pietre fără să am vreo vină. Iisus este sfâșiat de la brâu în sus de dungi roșii de sânge, și doar o pânză maronie îi protejează mijlocul. În urma pașilor Săi rămân pete mici roșiatice. Eliberat de greutatea din spinare se mișcă și mai poticnit decât înainte.
Începe urcușul Golgotei. Mă apasă rău crucea și aerul este din ce în ce mai puțin respirabil. Mă ucide setea din gât și foamea de violență a oamenilor. Suntem biciuiți și haosul se învârte în jurul nostru încețoșându-ne privirea. Iisus cade în genunchi. Cei de lângă El huiduie și mai tare, se lovesc unii pe alții care să-L ridice mai repede și Îl îmbrâncesc mai departe. Căldura ne topește cu săgețile sale otrăvite aducând un plus orgiei la care suntem supuși. Tot cu săgeți otrăvite este lovit Iisus și de către oamenii ce Îl acuză până la absolut, Îi contestă forța cu care pe mine m-a convins numai privindu-L. Sunt atât de prinși în mărginire, în micimea lor egoistă, încât suferă impulsuri de trădare a evidenței. El e Cel care a fost trimis să ne elibereze și totuși ei oferă ură mâinilor întinse. Chemați să împace păcatul ei răspund cu păcat, cu patimă diabolică. Cei care plâng și suferă pentru adevăr sunt persecutați și trebuie să suporte același tratament inuman ca și Cel pe care Îl susțin. E o luptă oarbă pentru nimic din care nu are de câștigat decât cel ce nu crede că Divinul S-a hotărât să-i trimită un semn, să încerce să-l schimbe. Învingător va fi, cu siguranță, ignorantul pentru că doar acela va reuși să își împace mintea cu mizeria în care i se zbate conștiința și va uita că parte din sângele izbăvirii a stropit cândva pământul pe care calcă. El își va suporta viciile cu nepăsare și, departe de credință, va neglija orice tentație de mustrare. Doar un astfel de om se poate considera învingător în masacrul acesta.
Eu unul simt că nu pot să mai duc mult crucea. Încerc să spun ceva dar a dispărut de ceva timp și ultima oază din deșertul meu vocal. Privirea îmi fuge dintr-o parte într-alta și se aprinde tot mai mult. Iisus e tot în fața mea. Străbate gălăgia și batjocura cu dese împleticiri, dar mereu se ridică senin și merge mai departe. Eu sunt pierdut... Oricât aș vrea, nu mai suport greutatea. Mă prăbușesc cu fața în nisipul pietruit și crucea cade peste mine. Sunt lovit în stomac și în coapse. Mă doare pieptul, gâtul a obosit și parcă nu mai vrea să-mi țină capul, iar de mâini și de picioare nu mai știu nimic. Nu le mai simt... Tresar aievea, mă chinui să deschid ochii dar nu reușesc. Văd numai cercuri roșii ce se-nvârt cu rapiditate într-o iluzie fascinantă. Aud zgomote surde de baros și urlete de durere. „Răstigniți-L!”, ajunge la mine un strigăt, înainte ca o adiere rece să-mi atingă fruntea. Cercurile se închid la culoare și își măresc viteza de fascinație. Visez o ploaie groasă de parcă în cer cineva ar plânge de durere. Sfidez picăturile și reușesc să le ocolesc fără a face ceva anume. Le ocolesc sau ...? Da, e adevărat, ele intră prin mine ca elemente ale altei realități, lăsându-mi zborul liber și netulburat. Aș putea crede că vor să mă doboare dar sunt prea mici pentru a conta. În timpul acesta, lumea de jos îndură, nu fără mari greutăți, natura. Procesiunea este grăbită din rațiuni mundane. Groapa primește sicriul cu adâncă recunoștință. Ea își va reîntregi corpul, va deveni din nou pământ. Văd două palme cum încearcă să strângă grămada din fața lor și să nu o lase să cadă în groapă. În genunchi plânge fără lacrimi o femeie ținută cu greu de cei din jur. Oamenii au început deja să se întoarcă la casele lor. Au rămas doar cei apropiați... mie. Da, îi recunosc! Femeia aceea a fost soția mea. „Hei!... Aici, sus! Sunt aici!”. Nu mă aude nimeni...
... Lumânările s-au stins demult. Ploaia a încetat și ea, iar apa se scurge ușor la vale pe marginea drumului, în rotocoale tulburi, lăsând în urmă, pe alocuri, băltoace ca fețe de cristal pe o masă de noroi. Totul se cufundă în nemișcare, nimic nu deranjează tăcerea. E seară în sat. Din hornuri urcă dâre de fum spre un albastru tot mai închis, iar luminile difuze de la ferestre își consumă viața în cadrul familiei oprindu-se, ca vrăjite, în dreptul streșinii. După înmormântare natura rurală asistă mută la un nou început. Dacă ar fi altfel, oamenii ar vedea și curcubeul din spatele întunericului...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!