– Îngerul a zis nu. Și a mai zis să te gândești la tine! rosti răspicat bătrânul, privindu-l cu drag. Copilul se ridică și culese cu grijă bilele împrăștiate prin iarbă. Nu scoase o vorbă. Se îndreptă agale spre poarta deschisă, fără a privi în urmă, strângându-și comoara în pumnii mici și îndârjiți.
Se aflau în ținutul dealurilor, de unde contemplau împreună schimbarea luminii. Pe puști nu-l interesa. Gândindu-se la spusele bătrânului, îi venea să plângă și ar fi vrut să se întoarcă și să-l strângă în brațe, dar nu îndrăznea. Își continuă drumul către dealul cel mai apropiat, parcă fiindu-i ciudă că are pasul atât de mic, că nu-și poate măsura puterile cu uriașul adormit. Pe muntele din depărtare se vedea un oraș. I se spunea Orașul cu o mie de ferestre. Din casa lor, de la poale, cei doi se gândeau adesea la el, dar nu urcaseră niciodată până acolo. Nu aveau pe cine căuta. Le ajungea casa lor strâmtă, cu două cămăruțe, lipsită de lumina soarelui, dar plină de cărți și discuri vechi. Prin curte se aciuaseră câteva pisici și un câine, pe care batrânul îl îndrăgise. Copilul gonea pisicile cu pietre, dar ele se întorceau, pentru că le plăcea umbra castanilor bătrâni din fundul curții.
– Oare cât mai e până sus? își zise-n sinea lui. Obosea repede, deși urca dealul în fiecare zi, să se joace, să privească bilele alunecând în dezordine prin iarba înaltă și oprindu-se, printre pietre, în albia râului care străbătea ținutul. Prins în jocul lui sisific, nu își mai dorea să crească. Acesta devenise pentru el un alt fel de a respira, în lipsa sunetelor, în lipsa oamenilor. Îi era suficient.
– Bine că știu să le ascund, că altfel dispăreau! Mi le lua cineva până acum, se gândi el. Acestea erau tovarășele lui de joacă, le ținea pitite sub pat, într-o scoarță de copac, departe de privirile iscoditoare ale tatălui, bătrânul cu ochi blânzi. Mamă nu mai avea, abia și-o mai aducea aminte. Îi auzea doar glasul, de undeva din spatele amintirilor, ca și cum o jumătate din sufletul lui ar fi vorbit cu cealaltă.
Când în sfârșit ajunse sus, desfăcu pumnii și lăsă bilele să cadă în iarbă. Se așeză lângă ele și le studie atent. Erau nouă, nu lipsea nici una. Transparente, perfecte, îi reflectau imaginea, ca tot atâtea oglinzi.
– Oare ce a vrut să zică tata? Ce vrea îngerul de la mine?
Se uita la ele întrebător, ca și cum răspunsul s-ar fi aflat acolo, chiar sub privirea lui, învăluit în răsuflarea calmă a dimineții.