Blestem de Marți - a doua parte
Blestem de Marți - ultima parte

                    Totul a început ca un vis, ar spune unii, sau ca un film de groază ar spune alții. Era o zi de marți, o zi în care totul începuse de la zero... adică era o dimineață cu ploaie, cu vânt și cu nori, o dimineață în care nu te-ai fi dat jos din pat nici să-ți iei cei 3000 de lei pe care i-ai câștigat la lotto. Bineînțeles că nu tu ai pus biletul, că la norocul tău, probabil, îți cereau ăia dobândă la aerul închiriat la naștere. Biletul a fost cumpărat de prietena mea... adică fosta mea prietenă... Era tot o zi de marți... și în ziua aceea îmi făcusem un tricou mișto cu inscripția: „M-a părăsit Alexandra!” și să nu uităm de semnul exclamării pus în coadă. Vroiam doar să cunosc o fată, o fată care ar fi pus sfârșit zilelor mele de agonie, un înger care m-ar fi vrăjit cu puritatea ei, un suflet cald care trebuia să pună rimă versului meu alb căzut în banalitatea postmodernismului. Dar gata cu suprasentimentalismele acestea iefitne și pline de mucegai... După cum spuneam m-a părăsit Alexandra. Cum care Alexandra? Fata pe care o așteptam. Da, așa e... Ea mi-a văzut tricoul, a alergat după mine și... Ei și... Ei și ce, mi-a spus ea. Eu înmărmurit i-am zâmbit și am plecat mai departe. Ea fuga după mine, eu și mai fuga și tot așa de la Romană la Universitate. Acolo am obosit, m-am oprit și i-am spus răspicat: „Fetițo, ce vrei tu de viața mea. Azi e prea urât afară ca să mă las stresat de dimineață...” Iar ea: „Ei și ce. Sunt Alexandra... probabil cea care te-a părăsit. Am greșit și acum mă întorc la tine.” Încep eu ca un prost să îi explic cu ce scop fusese făcut tricoul și că nu există nici o Alexandra care m-a părăsit și așa mai departe. Iar ea cu zâmbetul pe buze: „Ei și ce...” „Cum ei și ce?” „De fapt, vroiam să spun: Ei și???” Eram fraier. Nu înțelegeam nimic. „Ai reușit. Ai câștigat.” O priveam ca pe un perete alb de pe care a picat varul și nu înțelegeam ce o mai ține în picioare lângă mine... „Ce am câștigat?” „Pe mine!” În acel moment s-au deschis cerurile pentru mine și am realizat că în ultimele 30 de minute fusesem cel mai mare fraier pe care îl suporta pământul. Gagica asta mi se oferise pe tavă iar eu ce făceam... căutam filosofii ieftine pe taraba vieții ruginită de-atâta ploaie cu dezamăgiri și temeri. N-ar fi fost prima dată când fugeam de ceva care ar fi putut merge. Lol.... Cum să nu?! Eu și relația stabilă. Mai bine ai pune la ham un cal nărăvaș și în călduri decât pe mine închis într-o cușcă. Și... m-a părăsit Alexandra! Da, ea care a fugit după mine de la Romană, iar când a ieșit pe ușă înjurând și blestemând ziua aceea de marți, a urlat de pe hol: „vezi că nu mai e nevoie să faci alt tricou... ai unul.” M-am întors în cameră, mi-am luat tricoul și am ieșit în stradă... Am mers direct la imprimerie să îmi completez tricoul. Pe spate mi-am scris: Decât închis în cușcă mai bine singur. Și istoria se repetă, dar de această dată o chema Roxana. Ei și ce?! Roxana, Alexandra tot aia. Da, de unde. Pe când Alexandra se plângea că stau prea puțin cu ea și că sunt prea ocupat cu scrisul, că nu mai am grijă de ea și altele și altele, Roxana după trei luni m-a părăsit că nu vreau s-o iau de nevastă. Mi-am luat tricoul, am mers la imprimerie și acolo surpriză! Apăruse un nou tricou: „nu vreau să am copii. M-a părăsit Roxana și vreau să fiu liber.” Am ignorat sentimentul de deja-vu, l-am cumpărat și am ieșit pe stradă, de această dată hotărât să nu mai intru în vorbă cu nici o domnișoară dornică de glume.

                    Mișunând pe străzile Bucureștiului, tot într-o zi de marți, am reușit să fac acele cumpăraturi pe care nu le făcusem vreodată. Adică, mi-am luat și eu un costum, cămașă și câteva perechi de pantofipentru că nu se știe niciodatăcând aveai nevoie de ele. Un interviu, o lansare, poate o nuntă... și am amuțit. Eu aduceam vroba de nuntă, eu?? Eu care nu aveam să mă însor până la 40 de ani. Am ignorat deja-vu-ul și am plecat mai departe, grăbindu-mă să ajung acasă, în cămăruța mea dărăpănată de pe strada Narciselor. Când am traversat Splaiul am fost lovit în plin de o mașină și mi-am revenit când eram întins pe un spat de spital, chinuindu-mă să-mi mișc mâna dreaptă. Eram disperat. Nu aveam nimic împotrivă dacă pierdeam un picior, mâna stângă... dar mâna care îmi dăcea de mâncare? Uitați-vă la mine, m-am luat cu vorba și am uitat să vă spun cu ce mă ocup. Sunt scriitor, sau mai degrabă sunt în probe. Dau probe pentru Uniunea Scriitorilor și pentru alte câteva editoriale și câteva edituri și câteva cenacluri. Cu alte cuvinte scriu pentru toți așteptând marea lansare, marea recunoaștere a geniuluimeu. Întotdeauna am știut că sunt reîncarnarea lui Bacovia, dar după ce am tecut prin rai și prin iad mi-am dat seama că trebuie să scriu mai fără plumb. Și astfel mi s-a născut stilul. Un stil cioplit în taina omenirii. Am realizat totuși, în toți ani ăștia de când scriu, că doar noi geniile ne înțelegem între noi, reușim să descifrăm tainele mărețe ale ființei umane. Dacă ar fi trăit Eminescu sau Nichita mi-ar fi dat dreptate, ei m-ar fi înțeles și mi-ar fi dat mie onoarea să fiu cel mai mare poet al tuturor timpurilor. Dar au murit săracii și au murit săraci. Eu, însă, o să mor cu fast și glorie, bogat, împlinit și toate chestiile ale umane care există. Vă povesteam că m-am trezit într-un pat de spital, îmbrăcat într-o pijama de spital care puțea a spital, cu cinci moși sforăind, că eu m-am trezit noaptea. Am așteptat dimineața, adunând pașii asistentelor, împărțind adunând... astfel am aflat cât de lung e coridorul.

                    Pe la ora șapte apare în vizită doctorul care era însoțit de un alai, de pracă ar fi plecat la pețit vreo mireasă, și le explica si la arăta și etc și etc... Când a ajuns la mine, a luat o mască de om serios: „Ce s-a întâmplat don doctor?” „Nimic! E bine... peste vreo doi ani cred că o să îți simți mâna din nou.” A început el să îmi explice cum că în timpul accidentului în partea dreaptă a inimii nuz știu ce s.a înfundat și că nu mai era sânge și că nervul a fost ștrangulat și alte chestii pe care eu oricum nu le înțelegeam. „Dar ce accident don doctor?” „Păi... nu-ți mai aduci aminte?” „Nu!” „Ieri seară... ” „Da, ieri seară mă întorceam de la cumpărături și... și... și m-am trezit aici” „Așa e... ai fost lovit de o mașină... Cu greu am reușit să îți salvăm picioarele...” „Dar de ce le-ați salvat? Trebuia să salvați doar mâna dreaptă și să lasați picioarele. De ele nu am nevoie ca să mănânc.” Doctorul surprins de reacția mea zâmbește un pic sadic și mă anunță că va veni în ziua aceea șoferul la mine împreună cu un avocat să depun plângere. Îl vroiam mort pe șofer. Mi-a nenorocit visul. Eu trebuia să fiu cel mai mare poet al tuturor galxiilor. Acum visul meu era strivit. I-am spus doctorului că am nevoie de hainele mele. „Am înțeles că le-a luat șoferul. Aveai tricoul murdar de sânge și raiații, iar celelalte lucruri se pierdeau dacă erau lăsate aici. O să ți le aducă azi!” „Îl vreau mort pe criminalul ăla. Eu sunt un geniu căruia i s-a furat singurul mod de a mai deveni o stea nemuritoare: mâna dreaptă. Mi-a luat viața don doctor. Vreau un cuțit să îl omor sau dacă nu omorâți-mă... opriți-mi aparatele... ” Am încercat să mă mișc, să scap de lianele care se înfășurau pe mine dar am realiizat că dacă ridic puțin capul amețesc... așa că mi-am amânat planul pentru mai târziu. După plecarea doctorului am început să fac strategia. Cum îl omor pe nenorocitul ăla și apoi să mă omor pe mine. Nemernicul de șofer merita să moară, să moară încet, în chinuri și să îmi cerșească mile. Pentru mine devenise doar un animal, un animal turbat care trebuia eliminat.


Blestem de Marți - a doua parte
Blestem de Marți - ultima parte