Cărăușii de oameni

Taximetriștii sînt ca marinarii. Numai că ei nu cutreieră prin porturile lumii, văzînd pe fugă locuri și oameni de toate națiile, culorile și obiceiurile. Oamenii care își petrec mult timp la volan, legați de pămînt prin cele patru roți ale mașinilor sînt, în schimb, maeștri în cunoașterea sufletului uman. Nu văd ei toate minunile planetei, dar au parte de o meserie frumoasă, lipsită de monotonie. Uneori, evenimentele pe care le trăiesc nu sînt plăcute, alteori sînt mulțumiți că au putut ajuta pe cineva, să îl ducă la timp la o întîlnire, să spună unui străin de oraș unde găsește flori, să prindă un tren sau, Doamne ferește, să ducă urgent la spital vreun bolnav. E meseria lor, care se identifică, zilnic, cu adevărata viață.

În Roman circulă 147 de taxiuri, grupate în cadrul a zece firme și 47 de PF. Orașul este mic și oferta depășește cererea, cu toate acestea, taximetriștii practică meseria fără teamă de faliment. Necazurile lor sînt provocate mai rar din cauza concurenței, belelele tot unii clienții le fac. De pildă – și asta îi doare cel mai tare, îi înfurie și îi nedumeresc, deoarece este vorba de munca și neodihna lor – unii le trag țeapă la plata cursei. Cătălin Apostol, care a lucrat timp de doi ani ca taximetrist, acum fiind instructor auto – povestește, făcînd haz de necaz, o asemenea întîmplare. Era în seara de Revelion și a primit o comandă din partea unui puștan să facă o cursă la Cordun. Cînd a ajuns la destinație, tînărul îi spune să aștepte să-i aducă banii din casă, că taică-său doarme, nu vrea să-l trezească și să fie certat că dă banii pe taxi. Puștiul sare gardul și șoferul așteaptă: cinci minute, zece minute, jumătate de oră. Enervat, se duce și bate în poartă, proprietarul iese speriat și la cererile taximetristului se jură că el nu are decît două fete. Tînărul care-l înșelase locuia ceva mai încolo, dar șoferul s-a lăsat păgubaș să mai trezească oamenii în toiul nopții. A fost doar una dintre zecile de întîmplări de acest fel care i-au învățat pe taximetriști să “citească” omul încă dinainte de a se urca în mașină, după cum este îmbrăcat, după mers, după felul în care vorbește și se comportă în mașină. Un client care nu spune de la început unde vrea să meargă este suspectat imediat de gînduri necurate. E adevărat, spun taximetriștii că, pînă acum, în Roman nu au fost cazuri de agresare fizică a șoferilor, dar paza bună trece primejdia rea, așa că taximetristul, la figurat vorbind, stă cu un ochi la drum și unul în oglinda retrovizoare. Mai sînt tăcuții, cei care aruncă adresa din vîrful buzelor și se cufundă în muțenie. De obicei, chiar dacă e vorba de o cursă scurtă, clienții mai schimbă o vorbă cu șoferul, fie și numai despre vreme, de aceea cărăușii de oameni trebuie să-și dea seama dacă omul tace fiindcă așa e firea lui, poate e amărît, sau are de gînd să facă vreo poznă. Cînd ajung să cunoască la oameni – și pentru așa ceva trebuie să ai chemare – lucru care e musai să se întîmple cît mai repede, taximetriștii știu să se comporte așa cum cer împrejurările. Dacă au un client vesel și vorbăreț, devin adevărați causeuri, oameni care știu să întrețină o conversație. Pe un om trist îl lasă în pace, ba mai mult, închid și radioul. E o adevărată artă să știi să “te dai” după client. Într-un fel te comporți cu un tip sobru, încorsetat în costum și cravată, “mirosind” de la o poștă a profesor sau director de firmă, altfel vorbești cu un om care vine cu sacoșele încărcate de la piață. Doamnele sau domnișoarele au parte de o ținută a vorbelor care li se potrivește, iar cu prostituatele trebuie să vorbești pe limba lor. Taximetriștii recunosc faptul că au unii colegi care n-au învățat nimic nici după zece ani de meserie, au rămas neciopliți și mîrlani care fac breasla de rușine, noroc că nu-s prea mulți.

Violenți, șmecheri, bădărani, suspicioși, gloduroși

Toate bune și frumoase pentru cărăușii de oameni, pînă cînd au de-a face cu violenții, șmecherii, bădăranii, suspicioșii și gloduroșii. Prima categorie este cea mai periculoasă pentru cei care practică meseria de taximetrist. De regulă, cînd mașina ajunge la destinație, clienții de acest fel refuză să plătească, iar dacă șoferul devine insistent, este amenințat. Unii dintre violenți știu că la capătul cursei este așteptat de gașca lui de golani, așa că taximetristul nu are nici o șansă să primească banii pentru cursa efectuată. Șoferii renunță la bani, temîndu-se atît pentru ei, cît și pentru mașină, degeaba s-ar baricada în autoturism, derbedeii ar tăbărî pe taxi cu bîte și pietre. Dacă taximetriștii fac plîngere la Poliție, li se spune să-i dea în judecată pe cei care nu au plătit. De aceea, majoritatea cărăușilor de oameni refuză curse în Strada Nouă sau în Satul olimpic, chiar dacă, uneori, au fost acuzați de rasism.
Șmecherii nu respectă taximetriștii, îi consideră niște slugi. Degeaba sînt rugați să ia loc pe bancheta din spate, așa spune legea, ei refuză, c-așa vrea mușchii lor, să se cocoațe pe scaunul din față. “Ce, te dai mare, eu dau banu’ așa că stau unde vreau”, li se spune, uneori, șoferilor. Tot degeaba li se spune unor clienți să nu fumeze în mașină, taximetriștii au parte de replici de genul: “Cum adică să nu fumez, ia mai du-te bă la dracu’, io-te cîte taxiuri mai sînt în parcare”. Mai sînt și impertinenți fițoși care se urcă în taxi avînd aere de miliardari în dolari și aruncă în scîrbă: “Du-mă acasă”. Iar cînd șoferul le spune că nu are de unde să știe unde e “acasă”, golanii cu aere de nababi boldesc ochii a mirare, de parcă toată lumea ar trebui să cunoască locul unde își au ei culcușul.
Bădăranii sînt acei clienți care nici măcar nu salută cînd se urcă în mașină, nemaivorbind de faptul că nu se sinchisesc să întrebe dacă mașina este liberă să facă o cursă. Îi tratează pe taximetriști ca pe niște roboți, deși acasă spun sărut mîna femeii de serviciu de pe scara blocului, așa cum se cuvine, și dau bună ziua precupețelor din piață înainte de a întreba cît face legătura de ceapă.
Suspicioșii alcătuiesc cea mai sîcîietoare categorie de clienți. Bănuiesc mereu că taximetriștii sînt niște hoți, că falsifică aparatele de taxat, de parcă vreun șofer ar fi nebun să-și riște slujba și libertatea pentru cîteva mii de lei. Uneori îi ceartă pe conducătorii auto că stau prea mult la stop: “Bine că ai oprit și aici, ca să-mi mai tragi două mii de lei. Dă-i drumul, las’ că dacă te oprește Poliția vorbesc eu cu ei”. Alți cîrcotași reproșează taximetriștilor că nu o iau pe cel mai scurt traseu, cu toate că șoferii, atunci cînd au la dispoziție mai multe variante de a ajunge la destinație, întreabă clienții pe unde vor să meargă, să nu aibă vorbe.
Gloduroșii sînt cei care vor să meargă la țară. Foarte bine, spun taximetriștii dar, cîteodată, se trezesc pe niște drumuri noroiase pe care poate circula doar tractorul. Beleaua intervine atunci cînd clienții țin morțiș să fie duși pînă în fața porții, că de aceea au plătit. Degeaba li se explică faptul că, odată intrată în noroi pînă la punte, mașina nu mai poate fi scoasă nici cu două perechi de boi. Și chiar s-a întîmplat unor șoferi să-și scoată autoturismele din glod cu tractorul. Ca necazul să fie deplin, la întoarcere au parte de clienți care vor neapărat să lase în mașină o parte din ogor pe care au luat-o cu ei pe cizme sau bocanci.
Și ar mai fi tot soiul de oameni, ca, de pildă, “italienii”. August e de regulă, luna în care aceștia vin acasă, în concediu. Nu ar merge pe jos nici măcar 100 de metri, că au bani și trebuie neapărat să fie văzuți de vecina de la doi, care stă toată ziua la fereastră, cum se întorc acasă cu taxiul, deși au fost numai pînă la alimentara de alături, să cumpere pîine. Asta n-ar fi nimic, taximetriștii onorează orice comandă. Mai enervant li se pare faptul că “italienii” se fac a nu mai ști romanește. “Ti prego, giro a…a, pardon vreau să spun…”, este una dintre expresiile care trebuie să-i arate șoferului că au de-a face cu oameni care au bani, vin din străinătate.
Maneliștii alcătuiesc o categorie veselă, care nu deranjează prea mult. Păcat de ei, nu știu să se exprime. Cînd vor muzică, cer șoferului o melodie, iar acesta comută pe postul de radio, pînă prinde un post muzical. “ Nu asta șefu’, o melodie”, ripostează maneliștii și taximetristul, mai mult de nevoie, pune o casetă cu manele.
Bețivii – atunci cînd nu sînt violenți – sînt o altă pacoste pentru taximetriști. În afară de faptul că împut mașina cu damfuri de rachiu prost, mai și vomită sau se apucă de cîntat. Iar cînd e vorba de plata cursei, uneori se iau la harță cu șoferul deoarece, de beți ce sînt, nu mai văd ce afișează aparatul de taxat.
Cam prin astea trec taximetriștii, unii dintre ei mai pun la suflet, alții au devenit imuni, dar toți știu zicala: clientul nostru, stăpînul nostru. Și mai știu că o mașină curată și un șofer civilizat are întotdeauna clienți.

Taximetrist de pe vremea lui Ceaușescu

Mihai Fron practică meseria de cărăuș de oameni de vreo 20 de ani, de pe vremea cînd taxiurile erau considerate un lux, nu o necesitate. Pe atunci, doar “boierii” se plimbau cu mașina mică, muncitorilor li se părea un lux, deși nu era chiar atît de scump. Pe lîngă cele 3-4 mașini aparținînd fostei Intreprinderi de Gospodărie Comunală erau taxiuri particulare, tot persoane fizice, ca și astăzi. Oamenii plăteau dările la Fisc și mai suplimentau cererea de transport particular, mai ales de Revelion, cînd cucoanele nu putea merge pe jos în rochii de seară și cu pantofi cu toc cui.
Mihai Fron nu este un taximetrist obișnuit. E drept, și el stă în parcare așteptînd curse ocazionale, dar și-a făcut, în timp, clienți permanenți. Oamenii cărora le-a dat cărți de vizită, peste o sută, spune el, au văzut că sînt serviți prompt și, mai ales, serios, așa că oricît de tare s-ar grăbi, preferă să îi telefoneze și să îi solicite o cursă, chiar dacă mai așteaptă zece minute. Dacă vor să călătorească în afara orașului se programează cu o zi-două înainte la dom’ Mihai, pentru ca acesta să se poată odihni înainte de a pleca la drum lung.
Are Mihai Fron un of: parcarea de la Hotel. În mod normal, taxiurile ar trebui să stea înșirate bară la bară, să se respecte rîndul între ele. S-ar putea face așa ceva, dacă mașinile ar avea acces pe străduța unde se află magazinele de lingă Hotel. Și ar mai trebui să învețe și clienții să apeleze la primul taxi din coloană, așa cum se procedează în lumea civilizată.


Taxiul cu muzică simfonică

Nea’ Lelehaș este printre cei mai vechi taximetriști din Roman. Îl cheamă de fapt Vasile Imbrea, dar i se spune așa deoarece portierele sînt inscripționate cu literele LLH, sigla sa, ca persoană fizică. Nu prea înalt dar bine legat, cu părul cărunt tuns scurt, bonom și șăgalnic, Vasile Imbrea s-a apucat de taximetrie acum 11 ani, cu o Dacia 1300, acum are o Dacie Logan. Înainte de a se apuca de taximetrie, a fost șofer. Din 1956 a lucrat la autobază, pe camioane, iar în ultimii 25 de ani ca angajat la stat, pînă la pensionare, a condus autobuze. În sfertul acela de veac a învățat să se poarte cu oamenii. De cînd face curse cu taxiul a văzut multe, dar nu și le mai amintește pe toate. „Deh, nu pot ține minte toate poznele pe care le-am văzut. Ce să-ți spun? O dată, acum vreo doi ani, am dus la Budești o femeie care trăgea să moară. Au venit rudele să o scoată din spital, că de-abia mai sufla, s-o ducă acasă, n-aveau bani să mai plătească autopsia. Au băgat-o în mașină într-o pătură și tot așa au scos-a acasă la ei. Altă dată am dus un mort-mort. Rudele l-au umflat din spital după ce murise, ca să nu mai plătească autopsia. Erau doi oameni, au pus mortul între ei, pe bancheta din spate, și i-am dus la Averești. Am dus oameni și la spital în stare mai gravă, mi-amintesc de un puștan care călărea un motoscuter pe Griviței, anul trecut, și s-a izbit de un capac de canal care era săltat pe carosabil. A zburat copilul prin aer și cînd a căzut s-a umplut de sînge. Eram în trecere pe acolo, am oprit și l-am dus la spital”, povestește nea’ Lelehaș.
Vasile Imbrea nu lucrează noaptea, pentru că, spune el, e periculos. Și totuși se numără printre puținii taximetriști care se încumetă să facă oricîte curse i se cer în zone refuzate de alți șoferi, de pildă Strada Nouă. Nu se ia în cîrd cu bețivii sau arțăgoșii, preferă să renunțe uneori la plata cursei decît să aibă necazuri.
În mașină la nea’ Lelehaș nu se fumează. La radio se aude mai mereu postul Romania Cultural, iar dacă clienții cer „ o melodie”, Vasile Imbrea pune muzică simfonică. Rămîn cu gura căscată maneliștii și, pentru că sună ceva ciudat în mașină, ceva necunoscut lor, se fac mici pe bancheta din spate și tac chitic.