În mijlocul câmpiei, unde razele soarelui, ca o perdea, acopereau fereastra cerului prin care îl priveam, acolo dorm, ca într-un cimitir, amintirile copilăriei care mi-a rămas demult în urmă. Ce îmi amintesc în această seară de iarnă, când afară tocmai a încetat să mai ningă, sunt vecinii casei în care am crescut. O casă construită cu fața la răsărit și cu spatele la apus. Un șarpe care doarme nemișcat, întins între crăpăturile pământului în așa fel încât lumina să îi încălzească solzii reci de os, iar întunericul să o păstreze în interior de-a lungul somnului.
Din visele care mă poartă prin amintirile acelor vremuri, vecinul de la răsărit, Mititelu Costel, întrunește și azi în imaginația mea chipul omului simplu. Al celui mai simplu om. Nu am mai întâlnit de atunci și până azi nici un om atât de simplu. Își întreținea familia muncind pământul. Pământul altora. Tot ceea ce îi aparținea era curtea împrejmuită cu gard de vecini, casa cu două camere și pridvor construită din cărămidă de pământ și un nuc falnic și roditor lângă poartă la a cărui umbră așezase banca pe care, seară de seară, fuma țigară de la țigară. Mai mult decât orice iubea sapa cu care săpa pământul. Eu cred că era convins că fără ea nu ar avea bani de țigări, de țuică și pentru nepoții pe care îi creștea pentru că fiul lui, tatăl lor, murise de tânăr.
Îmi amintesc că în fiecare dimineață, de la începutul primăverii, când se semăna pământul, și până la sfârșitul toamnei, când se terminau de cules roadele lui, în fiecare dimineață mă trezeau guguștiucii care cântau în părul pe care tata îl sădise în mijlocul curții când era copil și sunetul generat de ciocanul cu care lovea gura de fier a sapei așezată pe nicovală pentru a o ascuți. În mâna lui ciocanul era ca o daltă. În acele momente, prin fuiorul de fum de țigară, chipul său plutea ca fața unei stânci aplecate de-asupra unui râu de munte. Loviturile de ciocan erau note muzicale iar sapa de fier, lovită, genera armonios un sunet asemănător cu mușcătura cu care tăia brazde în pământ. Acum, în amintirile mele, el a rămas simfonia acelor lovituri de ciocan care ascuțea sapa de fier.
Vecinul de la apus, Nică Clopotiveanu, era în schimb cel mai complex om pe care îl întâlnisem în viața mea. Chipul lui era o mască, iar cuvintele lui niște sâsâituri ale unei limbi care adulmecau aerul din jur pentru a decide care este calea pe care o are de urmat. Era alunecos și venea din alte timpuri. Cel mai mult mă fascina povestea lui despre scara pe care trebuie să o urci când ajungi, dacă ajungi, la papa de la Roma. Imaginația mea nu era suficientă pentru a cuprinde dimensiunile acestei înălțări. Când mă suiam pe coama casei, lângă coșul de fum al sobei în care tata făcea focul iarna să o încălzească, acolo mă gândeam că sunt, cumva, după cum povestea Nea Nică, abia pe prima treaptă a acelei scări celeste. Mă uimea, însă, mereu faptul că, atât de multe câte știa despre cât este nevoie să urci pentru a ajunge la papa de la Roma, pe care el nu îl văzuse niciodată, și despre care îmi povestea pentru că și lui îi povestiseră cei din generațiile de dinainte de el, locuia într-o casă netencuită, fără polată, cu ferestre marii ca niște ochi de ciclop, pardosită cu pământ și cu uși de lemn vechi, neterminată într-un cuvânt. Ba, mai mult, femeia pe care o ținea nu numai că nu îi era nevastă, ci era imposibil de simplă, incultă.
Abia acum înțeleg, cred, că de fapt nu m-am născut în mijlocul câmpiei. Ci că am trăit până acum cu credința aceasta, pentru că nea Costel Mititelu a fost un simplu fiindcă el locuia la răsărit de casa în care am crescut. El a fost pentru mine soare. Nu astrul de pe cer, ci cel mai generos model de a fi fără a aștepta ceva în schimb. Omul care slujește unealta fără de care nu ar trăi. Asemenea Soarelui care, în lumea noastră, ar fi lipsit de sens dacă nu ar mai răsări. Deși el nu răsare niciodată de niciunde. Stă în centrul lumii care i se învârte în jur ca într-un cerc, ca într-o sferă. Un punct, cel mai mic, - ca și numele lui nea Costel -, Mititelu, unde rămâne pentru că devine o amintire ce revine.
Și înțeleg, totodată, că nea Costel Mititelu, cel de la răsărit, nu ar fi nimic altceva decât un punct insignifiant în universul meu de mijloc, dacă în amintiri nu ar fi rămas nea Nică Clopotiveanu la apus. O limbă de clopot ce lovește pereții metalici în bolta cărora se leagănă trezind cu sunetul ei aceste reverberații.
În fapt, lumea copilăriei mele din mijlocul câmpiei, pe care azi o port în amintiri, este memoria loviturilor de ciocan cu care nea Costel Mititelu își ascuțea sapa de fier în fiecare dimineață în ritmul cântecelor de guguștiuci și a captivantelor lumi pe care Nea Nică Clopotiveanul le construia lovind în inima gândurilor mele ca un clopot care anunța începutul nesfârșit al unei slujbe de dimineață.