1
Într-o dimineaţă care pentru mulţi a fost la fel ca toate celelalte, Iosif Baltag se trezi cu senzaţia că ziua ce tocmai începe va fi ultima din viaţa sa. Sentimentul ăsta era pentru el în acelaşi timp mângâietor şi extatic, deloc specific majorităţii condamnaţilor la moarte. Aceştia din urmă simt adesea o invidie melancolică faţă de oamenii, peisajele şi ideile care vor mai continua să existe după dispariţia lor, fiind conştienţi totodată că moartea lor nu va tulbura în mod serios vreo gândire anume.
Dimpotrivă, Iosif Baltag simţea un neobişnuit puseu de linişte interioară şi, mai mult decât atât, o mare împăcare cu lumea pe care el şi cu semenii săi o creau permanent prin propriile lor comportamente, obsesii ori simple vorbe. Practic, abia acum avea impresia că este şi el un om împlinit, firesc, deplin şi aflat deasupra tuturor spuselor mari ce fuseseră inventate de consătenii săi doar pentru ocaziile festive ori pentru nenorocirile profunde.
Fără să dorească în mod conştient, căută un pic disperat o foaie de hârtie. Totuşi, după ce luciditatea îi apăru în conştiinţă după câteva secunde, îşi dădu seama că ideea de a-şi face un testament chiar şi sumar este bombardată încă din capul locului de un comic ce-l determina şi pe el să-şi dea câteva palme sau să-şi arunce o găleată cu apă stătută asupra capului, atât de magnifică i-a fost mirarea asupra propriei naivităţi. Nu poţi transmite mai departe ceea ce nu ai, asta e o regulă mai mult decât clară, iar bunurile care se aflau sub oblăduirea lui în momentul acela aveau mari şanse să nu stârnească interesul nimănui. Aşadar, era cam greu să supravieţuiască prin mintea altora măcar puţin după ce va muri.
Nici măcar curtea în care se hârjonea aproape întreg traiul său cotidian nu era a lui, ci fusese achiziţionată de un frate mai înstărit şi trecută imediat pe numele tatălui lor, probabil în scopul de a se masca ruşinea că familia lor zăcuse cândva într-o sărăcie cu adevărat neverosimilă. Căsuţa ce-i servea drept culcuş pentru somnul de noapte şi pentru leneveala de peste zi aparţinea lui doar pentru că plătea la primărie impozitul stabilit de lege pentru imobile, nu că ar fi avut la mână un act prin care să-i izgonească până şi pe judecătorii cei mai nemiloşi de la uşa lui.
Practic, cineva construise cândva o biată cojmelie în partea numită fundul curţii şi, din motive rămase dinadins neelucidate, renunţase ca printr-o minune la ea şi lăsase locul liber oricărui om ajuns la ananghie locativă. Iosif Baltag, eşuând de bunăvoie în tentativele sale de a deveni un gospodar cununat, fu considerat o astfel de persoană de către propriile rubedenii, care mai păstraseră pentru el doar mila.
Ceea ce era pentru el acasă constituia o indecizie interesantă între un dreptunghi şi un pătrat; niciodată nu fusese interesat să rezolve problema asta măcar printr-o măsurătoare amărâtă cu piciorul, nu era nicidecum un om abstract sau superstiţios. Lipsea o prispă sau măcar un prag oarecum individualizat, remarcându-se doar fireasca diferenţă de nivel dintre exterior şi înăuntrul care se dorea oarecum respectabil.
Prima încăpere te întâmpina cu un aragaz a cărui rugină şi funingine acumulată de pe acesta erau socotite parcă un fel de distincţie nobiliară şi, în consecinţă, nu erau înlăturate ca din încăpăţânare. Important era că putea fi utilizat la gătit şi asta se prezenta mereu drept esenţial. Mai ales că în partea opusă a acelei tinde cât o chilie cuvioasă de la Sfântul Munte zăcea lipită de perete o măsuţă cu tot ce îi trebuia unui burlac pentru a-şi mulţumi cât de cât stomacul, nelipsind două farfurii cu crăpăturile inerente unor tentative accidentale de spargere, trei linguri de dimensiuni variate, o furculiţă cu începuturi graţioase de oxidare şi un fel de oală căpătată în vremuri imemoriale, ce găzduia înăuntrul său un polonic cu unsoarea de pe acesta încă nederanjată.
Între cele două elemente indispensabile chiar şi unei pseudobucătării precum cea de faţă se născuse o cale de acces pentru ca, întotdeauna acelaşi, stăpânul casei să pătrundă spre dormitorul său mereu regal. Cele două uşi, atât cea de la intrare, cât şi cea de la camera de culcare, nu îngăduiau pe suprafaţa lor lemnoasă nici măcar un geam liliputan, în asemenea hal dorea să ţină la distanţă lumea aflată în exterior cel ce tocmai intra. Aici era cetatea care îl apăra mai ales de aluziile pe care nu le dorea vizitându-l între neuronii săi, astfel că nu trebuiau lăsate să intre nici în casă. Dormitorul său era singurul altar pe care-l respecta în lumea asta, nimic în afara culcuşului său nu i se mai părea sacru.
Concepţia lui asupra confortului şi decenţei nu se schimbaseră în mintea lui de-a lungul anilor, deoarece practic nu avusese niciodată o imagine clară faţă de aceste două concepte. Se preocupase mereu să aibă în bârlogul său minim un pat de orice dimensiune şi calitate, o măsuţă cu indispensabilul televizor pe aria acesteia, de preferabil însoţit de o telecomandă oricât de rudimentară, precum şi nişte jaluzele chiar grosolane prin care să descurajeze privirile unor curioşi incurabili. De ultimele era nevoie deoarece iubea încă lumina soarelui şi, spre interesul său, nu astupase încă ferestrele pe care le găsise când se instalase în locuinţa preluată în silă de la cei care îşi încropiseră unele mai arătoase. În plus, privind adesea în jos, nu reuşea să-şi dea seama care era limita precisă dintre covorul monocromatic şi podeaua din cherestea ce nu fusese bine fixată pe pământul rece, dar el prefera să admire doar esenţa din lucrurile de care avea cu adevărat nevoie, nu să se împotmolească în ifose de vedetă postmodernă.
Frigider nu avea nici în bucătărie, nici la capul său lângă pat, în special din cauza faptului că mânca de cele mai multe ori pe la oamenii la care muncea cu ziua. Hrana pe care o căpăta pentru a se bucura de ea acasă nu era nevoie să fie păstrată pentru multă vreme, căci, în lipsă de altceva, era consumată la scurt timp după ce era adusă. În plus, având posibilitatea să-şi spele hainele într-un lighean ce îi era împrumutat de o mătuşă, maşina de spălat îi se părea un moft îndepărtat, penibil şi inutil, ca toate chestiile ce parcă veneau dintr-o lume unde necesităţile primare ale omului fuseseră uitate pe deplin. În ceea ce priveşte existenţa unui cuptor de microunde, deoarece văzuse un asemenea aparat doar de vreo două ori în viaţă, nu avusese niciodată motive întemeiate să se gândească la un asemenea aspect ce îl depăşea prin extravaganţa sa.
În concluzie, cu sticla de bere într-o mână şi cu telecomanda în cealaltă, se putea considera un mic suveran în castelul său imaginar de la ţară; mai mult de atât nu dorea să fie, el lăsa împăraţilor şi dictatorilor din fruntea popoarelor grijile vieţii şi daravelile celor nemulţumiţi întotdeauna de soartă. Pe el îl puteau uita toţi oamenii, ar fi găsit în cele din urmă o cale sigură spre supravieţuire. Totuşi, dacă Paradisul ăsta în care trăieşte vrea să moară odată cu el?
2
Din câte ştia el, însă, nimic din ceea ce se poate atinge ori simţi nu a fost creat pentru a ocupa veşnicia, iar el trebuia, drept urmare, să plece de acasă pentru totdeauna, era mai bine să îl prindă moartea în acţiune totală. În ceea ce priveşte testamentul, prin întocmirea lui ar reuşi doar să îi oblige pe ceilalţi să râdă necontrolat şi isteric, stricând precum un clovn sau un nebun toată spuma aia de solemnitate care trebuie să acopere un banal sfârşit de viaţă. Mai grav, s-ar putea nici să nu-l citească nimeni ori să nu i se înţeleagă scrisul, astfel că ultimele lui gânduri şi doleanţe ar urma să aibă inevitabil soarta obişnuită a unui deşeu menajer, ajungând să se altereze în mod stupid la o anumită margine a satului, acolo unde oamenii aruncă lucrurile a căror prezenţă a ajuns să plictisească ori să nu mai fie înţeleasă.
Aruncă o ultimă privire odăii în care, din tinereţe până în acel moment, fugise de lume sau de propriile gânduri, dorind măcar acum să înceapă a-i răsări în neuroni amintiri din viaţa sa poate nu prea largă. Dar nu se întâmplă nimic în conştiinţa lui şi fu nevoit să-şi părăsească locuinţa cu mintea goală, aşa cum venise pe lume la naştere.
Străbătu aproape în fugă distanţa dintre uşa de la intrare şi poarta prin care se pătrundea în curtea largă, înţesată de alte case şi mai rostuite, dar, per ansamblu, vizibil neimpunătoare şi urăcioase prin însăşi diversitatea lor fără vreo semnificaţie anume. Ieri măturase prin ea cu tot dragul posibil şi, în plus, se şi certase cu rudele lui pentru nişte grămăjoare de iarbă ce fuseseră strânse de cineva aiurea în apropierea porţii şi lăsate să zacă acolo, înăcrind şi mai stupid aspectul oricum sărăcăcios al curţii. Şi acum ce se va întâmpla cu toată munca lui de până acum? Nu numai cea pentru binele lui, dar şi travaliul înfăptuit după mofturile ori gălăgia altora, mereu mai convingători şi mai rapizi decât el. Oricum, poate exista o speranţă şi pentru viitorul acţiunilor sale, n-avea deocamdată cum să ştie mare lucru.
Îi veni ideea de a analiza niţel aceea curte şi să încerce măcar în ultimul ceas o nostalgie cel puţin mediocră, însă îşi dădu seama că trecutul mai mult l-ar judeca decât l-ar ferici. Priveliştile, în special astea mici de la casa omului, acuză persoana umană mai abitir decât tribunalele marţiale atunci când se întrevede spectrul înfrângerii. Îşi dădu seama că amintirile începeau să-i inunde conştiinţa şi, chiar dacă iniţial le invitase în creier cu ardoare, se lămurise în scurt timp că dezastrul provocat de ele ar strica tot sfârşitul ăsta pe care el îl dorea firesc. Dacă nu putem evita moartea, cel puţin să o lăsăm să se desfăşoare în cele mai bune condiţiuni sufleteşti.
În consecinţă, deschise repede poarta, trecuse ca o slugă atentă la detalii prin deschizătura nou apărută şi îşi făcu apariţia în drumul pe care se aflau abia doi trecători, din aceia pentru care viaţa expirase cam demult, dar mai existau încă resurse pentru a fi trăită fără rost. Dădu voie inconştientului şi experienţei sale să aleagă direcţia în care va merge, deşi acum, fiind vorba chiar de ultima sa călătorie în calitate de organism viu, ar fi trebuit să transforme totul într-un ritual bine pus la punct până în cele mai mici detalii.
Totuşi, Iosif apreciase pe tot parcursul vieţii libertatea cea mai fără de temei şi voia să dispară cu neorânduala cât mai adâncită în braţele sale. Nici în propria familie nu mai avea încredere şi începuse să ignore cu totul biologia care-i uneşte pe oameni, aia care dă naştere cărnii de orice natură, sentimentelor aparent cucernice, dar şi acelor otrăvuri domesticite, fatale în special pe termen lung, astfel că nici nu îşi luă rămas bun de la vreo persoană din ograda pe care tocmai o părăsise.
Îşi păstrase şi acum calitatea moale de visător şi îşi căuta neliniştit un subiect asupra căruia să reflecteze mai aprig, pe când, deodată şi fără utilitate, o voce militărească, uşor piţigăiată şi în acelaşi timp vădit bătrâioară îl abordă straşnic şi fără a lua în calcul nicio îndoială sau vreo tranzacţie:
- De ce nu te-ai însurat, mă, până acum? Ai aşteptat cumva vreo invitaţie specială sau vreo lege care să-ţi aducă muiere în casă? Ruşinea pământului sunteţi ăştia ca tine!
Replica nu se lăsă mult aşteptată; chiar dacă fusese întrerupt din efortul său de a-şi canaliza tot haosul din căpăţână pe un subiect cât mai sensibil, Iosif Baltag avea la nevoie, încă din tinereţile sale destul de tumultoase, câte o replică definitivă şi în acelaşi timp colorată pentru fiecare caz de genul ăsta. Totuşi, răspunsul său de acum nu mai sună acum tot aşa de convingător precum altădată, rămânând doar o simplă treaptă a unei conversaţii banale:
- Dar ţi-a dat cineva soarta altora între picioare de urli aşa ca din gură de şarpe în plină stradă? Nu te trage nimeni la răspundere, bre, pentru nimic ce-i al altuia, poţi să te uiţi matale în orişicare lege din ţărişoara asta. Mai bine fă-ţi curat prin ogradă şi pe lângă gard spre drum, că se vede că uiţi cam des să te achiţi de chestia asta, probabil de la spriţul pe care nici pe ăla nu-l prepari prea bine ...
Momentan, cam circa zece secunde, dialogul se mută înspre priviri şi mişcările involuntare ale muşchilor feţei, deşi Baltag continua să circule cu paşi mărunţi, dar siguri şi egali ca intensitate, de-a lungul străzii pe care administratorii obiceiului locului, notabilităţi şi prostime deopotrivă, nu se gândiseră să aşeze puţin asfalt pe suprafaţa ei greu de delimitat. Pe alocuri, acolo unde proprietarii nu catadicsiseră să încropească nici măcar un gard, nu puteai să-ţi dai seama unde se sfârşeşte calea publică şi unde începe avutul imobiliar al ţăranului în cauză. Drumul comun şi curtea săteanului se îmbrăţişau într-un mod atât de natural, încât poate cei responsabili ajunseseră să considere separarea lor fermă şi brutală o crimă de neiertat.
Vecinul lui Iosif nu se lăsă impresionat nicidecum de apărarea sicstirită formulată de Iosif, considerând că atacul început cu atâta vigoare împotriva acestuia trebuie continuat cu toată asprimea necesară:
- Nici măcar serviciul n-a putut să stea pe lângă tine, atâta coadă de mare făcuse dorinţa aia a ta de a te da libertatea Cosmosului! Ţi-au dat comuniştii loc de muncă, totul era asigurat şi frumos, iar tu te-ai dus la cadre acolo să spui că nu eşti apt de muncă fizică, iar ăia ca proştii proştilor te-au lăsat teleleu pe drumuri. Ar fi trebuit să-ţi dea amendă zi de zi până te obliga să munceşti fie ce-o fi! Când şmecherii invocă mofturi peste mofturi, e nevoie să-i măsori după mâinile şi stomacul lor, nu după zâmbetele crăcoase de pe faţă.
- Bre, ştii că e o vorbă în popor: câinele moare de drum lung, iar prostul de grija altuia? Vezi că ajungi exemplu şi pentru făcătorii de proverbe, nu numai pentru ăia care cască gura la prostiile matale când te dai mare filosof pe la crâşmă! Oricum, cam mult timp îţi pierzi ca să le faci altora Judecata de apoi pe drumuri, să ştii că bârna din buricul matale se îngroaşă sub ochii noştri ai tuturor, mai ales ai ălora peste care te ridici doar cu limba.
De acum încolo, vorbele ce sunt detonate din ambele părţi se succed cu o viteză care se ascute tot mai nebunesc, dând impresia celor care puteau fi deranjaţi de zgomotul produs de acele spuse că se discută aici idei esenţiale pentru mersul omenirii de mâine, iar cine deranjează acest înalt dialog de principii va fi pălmuit într-un mod mai acru decât cei care jefuiesc muzeele de ştiinţe.
- Oamenii care au ajuns în halul tău n-au voie să-şi judece nici pisica din curte, ţine minte asta şi nu te preface dumneata că nu-i cum spun eu! Tu zici de mine, mă, tu mă cântăreşti pe mine cu viaţa ta de bălegar?! Eu măcar am pensie frumuşică, chiar dacă am vrut-o poate mai mare, am muncit la stat şi am îndurat toate mizeriile care plouau ca din elicopter peste noi ăia care eram mai mici, bucuros mereu că familia mea nu simţea mizeria care se îngrămădea în curţile ălora mai proşti. N-a venit niciodată procurorul la uşa mea, nici miliţianul, cred că numai ...
- Bre, scuză-mă că te întrerup, n-am chef să-ţi aud pledoariile în care bagi doar ce-ţi convine matale, lăsând putregaiul să duhnească doar în capul ălora ce te cunosc cu adevărat şi încercând să abureşti cu parabole oamenii pe care îi crezi retardaţi, pe dumneavoastră (vocea lui Iosif alternează între ironie şi sarcasm) aşezându-te ca pe porcul tăiat în centrul Cosmosului ăstuia.
- Măi, băiete, înainte să arunci la nimereală cu pâine stricată în viaţa mea, află că eu am pe alocuri cu ce să mă mai laud, însă pe tine te condamnă şi hainele de pe mine, cred că nici nu mai ştii când le-ai limpezit ultima dată. Lasă, poate îşi amintesc ele însele, în moment ce stăpânul doarme şi când bea ori merge pe stradă. Şi-au vărsat toţi strămoşii lui mirodeniile în el, nu mai acceptă zeul nicio critică.
Nu mai avem schimb de priviri, îşi ştiu unul altuia fizionomiile precum o principesă îşi cunoaşte propria trusă cu farduri. Reiau ca de fiecare dată dialogul ăsta care nu mai poate repara nimic în viaţă, dar are permanentul rol de a mai scoate ziua obişnuită din anonimatul ăsta mai viu decât toate. Desigur, e deranjant să te cerţi atât de năstruşnic în urechile unui segment copios de stradă, lumea are apoi tendinţa de a scoate basme din oricare cuvânt extras dintr-un scandal, iar certurile ajung un ritual pe care îl scoţi din sânge mai greu ca pe alcool. Însă, culmea, şi-au dat şi ei doi seama că tocmai aceste dependenţe ţin oamenii în viaţă pe parcursul deceniilor şi îi împiedică să fie umiliţi de anii care trec.
- Bre, dacă şi la şcoală ai fi fost aşa mare gânditor universal, ai fi ajuns azi să comanzi peste miniştri şi ai fi stat de vorbă cu împăraţii pământului, nu ai mai fi avut timp să-i tragi în public de urechi pe amărâţii de care îţi e greaţă ca de prostituatele bătrâne. Gândeşte-te bine la asta, nu te mai fandosi, te rog eu frumos!
- Mai rău ca tine nu se poate: lucrezi ca sclavul cu ziua pe plantaţiile altora şi îţi bei seara aproape toţi banii la cârciumă, hrănindu-te cu ce pică de la masa ălora cărora li se mai face milă de tine şi sperând poate că traiul ăsta va dura vreo două mii de ani. Nu, nu şi nu! Dacă se întâmplă, Doamne fereşte, să se rupă odată definitiv ceva în mădularele tale, nu o să vină nimeni la tine nici măcar cu un pahar de apă, nici ăia din curte de la tine, o să agonizezi ca maidanezii în propriul tău gunoi!
- Eu ştiam că eşti doar filosof, acum te mai dai şi profet? Ai experienţe mistice atunci când vorbeşti cu oamenii? Vezi că-ţi depăşeşti atribuţiile!
- Nici pensie nu poţi primi, n-ai muncit niciodată undeva în mod regulat ca oamenii cuminţi, iar zburdălniceala asta se plăteşte scump! Cei la care ai muncit cu ziua vor uita puţin câte puţin de tine, telefoanele de la ei ajungând cu timpul o bomboană, iar la urmă o amintire un pic frumoasă. Îngropăciunea ta o să fie sobră şi mai mult pe furiş, ţinând cont de numărul oamenilor care te-au iubit de-a lungul vieţii. Învaţă să vezi capătul la toate şi vei fi mai deştept!
- Chiar dacă e sau nu aşa, noi nu putem schimba cu nimic situaţia şi e bine să ne ducem liniştiţi la masă. Asta dacă avem ce mânca!
A venit vremea să se simtă oboseala între sunetele care şi-au scos sabia între cele două personaje, inundaţia verbală ce a năpădit un pic satul aparent pustiu dorind cu orice preţ să se retragă în geneza ei seacă.
- O zi bună să ai, Iosif! Sunt sigur că o să găseşti prin sat ce să mănânci.
- Nu mai e, bre, nevoie acum doar de hrană, s-au dus vremurile pe care le ştii. Dacă o nouă etapă ne cheamă la ea ca o mamă pe care încă nu o cunoaştem, e bine să fugim ca proştii spre ea!
- Cum spui tu, băiete. Îmi pare rău că nu stăm mai mult de vorbă, s-ar strecura multă înţelepciune de la un capăt la altul.
- Asta-i viaţa, tataie, ştii doar că nu-i vina mea. O zi bună şi matale!

3
Profitând de faptul că încă se mai putea considera stăpânul picioarelor sale, decise să facă un pelerinaj micuţ în singurul loc unde îi era acceptată calitatea de om. Nu trebuia să mai meargă cine ştie ce, respectivul spaţiu neutru era situat la două străduţe distanţă şi nu i se năzărise nimănui în cap să impună acolo o oră fixă de înfăţişare. Desigur, era nevoie să aibă ceva bani în buzunar când intra pe uşă, dar libertatea pe care o găseai între zidurile acelea subţiri nu o mai obţineai niciunde, neputând fi cuantificată în nicio adunătură de monezi, oricât de impunătoare şi-ar fi imaginat-o.
Se hotărî să străbată râzând cele două străzi ce se interpuneau între el şi ţinta sa relativ sacră, însă abia acum îşi dădea seama că lumea cu mirodeniile sale îşi alungase singură toate sensurile din ea şi, în consecinţă, mirarea şi râsul umblau pe drumuri ca nişte copii fără adăpost, devenind la rândul lor victimele capriciilor şi acuzelor sosite din partea oamenilor pe care îi dominaseră cândva.
Cu parfumurile ce soseau din ideea asta îşi smuci senzaţiile până la bietul liman unde, momentan fără milă, vociferările timpului aveau şansa să devină doar un zgomot situat foarte departe. Va trece tot, îşi zise, până şi liniştea asta care urmează acum, iar la câteva ore din momentul ăsta va începe o eternitate pe care nu o pot cântări în niciun mod. Întotdeauna aşteptăm să treacă timpul, să ne ducă spre paradisuri despre care ştim, totuşi, că nu se vor îndura să trăiască nici cât ţine o nuntă. Asta fac şi eu în clipa asta ce nu se lasă mirosită, caut o paranteză în care să mă ascund vreo jumătate de oră, fiind conştient că minutele continuă să treacă chiar mai vârtos când nu mă gândesc la ele. Dar lasă-le să curgă, să consume carnea ălora care mai cred în fericire, unii dintre noi trebuie să îşi ia adio de la comedia ce îi naşte mereu fără nicio plăcere.
Gata, se pare că a ajuns. Urcă sigur pe el câteva trepte de beton ce îi părură mereu puse acolo doar de complezenţă, ajungând în faţa unei uşi ce se individualiza prin prezenţa gratiilor de fier situate în faţa geamului banal, nu foarte transparent, din partea superioară a acesteia, precum şi prin afişele din diversele timpuri ce acopereau aproape în întregime, îmbrăcate unul în altul, suprafaţa sa metalică. Capitalismul sălbatic din ultimii douăzeci de ani provocase răsărirea în sat a multor uşi confecţionate din fier, iar utilitatea lor din ce în ce mai năzdrăvană şi spiritul estetic din fiecare om născuseră subit nevoia de a le personaliza cu demnitate.
Procesul de pătrundere în barul satului s-a vrut a fi unul relaxant şi fără complexe inutile, Iosif dorind să le arate eventualilor clienţi sau vânzătoarei că el a ajuns să cunoască acel loc la fel sau chiar mai mult decât propria sa baracă. Totuşi, uşa s-a deschis ca de obicei mai greu, iar în local mai rămăsese doar un client cu părul sur ce moţăia cu mâinile în sân şi ceafa rezemată exagerat de speteaza scaunului.
Vânzătoarea şedea la tejghea cu ochişorii aţintiţi într-un caieţel cu coperţile jigărite şi rămase fără vreo culoare, ce momentan o tulbura grijuliu printr-o problemă ce apăruse dintr-o altă lume decât a ei, una sprintenă, năzdrăvană, proaspătă. Abia îi răspunse la salut nou-venitului, neridicându-şi, însă, privirea din filele unde se afla poate viitorul ei în acel magazin, salariul lunar şi posibilitatea de a se lăuda că are un loc de muncă. Nici măcar nu-l întrebă cu ce ar vrea să fie servit, îl aşteptă pe el să-şi descânte verbal nevoile gâtului ori ale stomacului.
Ceru cu o voce domoală, tărăgănată, dar al naibii de sigură două beri la jumătate de litru, din acelea pentru care îmbutelierea se face în sticlă normală, clasică, nu din plastic. Achită din banii care mai supravieţuiseră în buzunarele lui de acum două zile, când participase la plivirea unui hectar şi jumătate de teren în care se găsea la loc de cinste porumb în curs de maturizare, căpătând în schimbul muncii lui o farfurie zdravănă de hrană consistentă şi o sumă de bani din care ar fi trebuit să trăiască mai mult de o săptămână. Cu ultimele finanţe pe tejgheaua proaspăt curăţată mai mult de formă, se îndreptă spre frigider să se autoservească şi, apoi, îşi alese o măsuţă de unde să aibă o vedere cât mai lejeră asupra încăperii în care vorbea cu alţii mai mult decât cu gândurile lui acasă.
Chiar dacă era sigur că nu-l urmăreşte absolut nimeni cu privirea, încercă să se aşeze pe scaunul de birt cu o afectare demnă, aproape pompoasă, pe care o extrase de-a lungul anilor din gesturile seci şi accelerate schiţate de cei obişnuiţi cu banul în bănci şi maşina la poartă. Ăsta era momentul lui de graţie, mica apoteoză cotidiană ce râdea batjocoritoare de oamenii care îl considerau doar un animal de povară. Libertatea era alungată de nevoile trupului oriunde ea răsărea, dar aici ea îşi găsea supravieţuirea tocmai prin egalitatea întru vicii dintre toţi indivizii ce puteau trece pragul locului ăstuia. Dreptul la fericire era instaurat şi binecuvântat, trebuia doar exercitat cum se cuvine.
Totuşi, într-un mod aiurea, ceva cam straniu începu să se instaureze în sufletul său, aducându-l după un minut-două într-o situaţie emoţională vecină cu nervozitatea şi nostalgia după ceva încă inexistent. Ştia din experienţă ce se întâmplă cu el, dar nu dibuia încă sămânţa acelei stări care nu-l mai frământase din adolescenţa sa incertă. De la băutură nu putea fi, berea nu fusese consumată nici pe sfert. Nu-l durea nimic prin carne, obiceiurile lui proaste îl sancţionau prea puţin la nivelul propriei sănătăţi, cel puţin până acum. Nu era aşteptat de niciun duşman la uşă, trebuie să ai ceva bani sau tupeu ca să ţi se întâmple aşa ceva. Fără ştirea şi voia lui, ceva cu adevărat abstract, pervers îi ocupase mintea şi avea intenţia să-i dinamiteze tabieturile de care se mai putea bucura.
Fireşte, era conştient de faptul că mâine aceste locuri îi vor fi absente şi, deloc înduioşător, timpul va curge pentru el altfel decât cei care vor rămâne pe aici. Însă, nefiind în temă cu vreo nestemată a filosofiei sau a Bisericii, primise ideea propriei sale morţi cu o naivitate călduţă. Abia acum îşi dădu seama că, în definitiv, aceasta e ultima lui vizită la bar, ultimele beri, cea din urma dată când o vede pe vânzătoare sau contemplă încăperea asta în care nu se respectă legislaţia antifumat. Observă cu o mirare banală că trecerea dinspre viaţă spre altceva e o treabă mult cam serioasă pentru un om luat pur şi simplu de pe stradă sau din casă, mai ales atunci când acesta nu e înzestrat cu dorinţa de a pune întrebări oricărei senzaţii din calea sa ori, şi mai interesant, nu e deloc dispus să taie aproape zadarnic firul în patru la fiecare răscruce.
Auzise vrute şi nevrute despre moarte până în momentul acela, râsese copios de toate manifestările şi ciudăţeniile ei asupra apropiaţilor săi, considerându-se mereu încă tânăr pentru a se pregăti de un eventual dans cu aceasta. Inevitabil şi puţin cam amuzant, acum avea şi el să joace la nunta finală precum toţi oamenii care au trăit înaintea lui, nemaifiind nevoie chiar deloc de gânduri deşarte sau regrete târzii. El făcea parte, totuşi, din poporul căruia nu i-a prea plăcut gândirea la centigram şi, din cauza asta, nu voia să-şi închipuie cum avea să-l îmbrăţişeze moartea şi modul în care va fi transportat de aceasta spre oaze din care nu s-a întors nimeni până acum. Îşi imaginase multe la viaţa lui şi minţise cu talent în dreapta şi în stânga, însă, când era vorba de marea trecere, farseorul din el se preschimba pe nesimţite într-un mucos dezorientat.
Dar nu simpla frica ori panica pură gospodărea sufletul lui acum, ci o nedumerire pe care nu şi-o putea momentan explica, mai ales că de dimineaţă ştia că ziua asta era ultima şi destinul nu-i prevăzut cu vreun caiet de sarcini, fie el parţial descifrabil. Lipsind în el un răspuns clar pentru drojdia care-l năpădise din interior, o dădu repede într-o nervozitate alterată; drept urmare, ajunse să-şi consume băutura fără a se gândi la ceva concret, nici măcar la savoarea pe care ţi-o poate da ultima plăcere la care eşti îndreptăţit în viaţa asta. La urmă, revoltat de priveliştea sticlelor golite pentru totdeauna, îndrăzni să urle în gura mare şi fără a mai ţine cont de vreo minimă cenzură: La ce se gândesc, mă, ăştia de rămân fericiţi până dau ortul popii? Ce droguri li se dau, ce minciuni li se zic? Unde îşi ascund creierul întreaga viaţă?
Răspunsul îi fu dat de plictiseala deloc sublimă a vânzătoarei: Auzi, Gheorghiţă, dacă te-ai îmbătat de la berile alea şi ai chef de scandal, te invit frumos să te cerţi cu tine singur acasă! Oricum, nu prea e multă lume cu care să vorbeşti pe aici, îţi pierzi timpul aiurea. Dacă vrei să te revolţi împotriva sorţii, revoltă-te cu gura închisă şi lasă-mă naibii să-mi fac treaba pă caietul ăsta! Baltag Iosif se uită un pic în jur şi îşi dădu seama că este singur chiar şi în locul ăsta, în sensul că vorbele sale, oricare ar fi ele, nu vor înflori niciodată în urechile celor care n-au niciun interes direct privitor la persoana lui. Iar de oamenii singuratici se pot dispensa mulţi, ăştia au prea multe pretenţii de la viaţa aceasta prea scurtă şi lumea vrea doar perechi ideale, câini de companie ce râd când trebuie, păpuşi care ies din haine doar în momentul în care este nevoie de ele.
Şi, în cele din urmă, oare mai avea el vreun rol în piesa asta care făcea mereu tumbe în faţa lui? Dar a avut unul vreodată, măcar la nivel iluzoriu? Niciodată nu se considerase născut pentru un scop excepţional, tratase viaţa cu o maximă indulgenţă şi lumea îl crezuse foarte devreme un ratat prin sine însuşi, prin propria lui voinţă. Dimpotrivă, el era de părere că existenţa îi înfăţişase nişte obiective pe care el nu a fost ajutat să le înţeleagă niciodată, iar aşa-zisul lui eşec reprezenta doar o conversaţie în limbi diferite dintre el şi viaţa pe care i-au pregătit-o părinţii şi ceilalţi semeni. Nu se considera nedreptăţit sau condamnat, ci doar un pic ghinionist.
Cu gândurile astea drept călăuze nevăzute, predă sticlele de bere la tejghea şi părăsi localul cu pasul lui sigur, lent, şmecheresc, aruncând o ultimă privire globală, cinică asupra peisajului oferit din interior de cărciumă. În definitiv, acum era un om lucid care îşi mirosea precis sorocul specific oricui, dar, inevitabil, era nerăbdător să afle ce miez ascunde fructul ăsta înăuntrul său, ce încurcături şi nuanţe sunt acolo unde oamenii cred că există doar o ordine prefăcută, bună doar de aşezat în ramă sau deasupra buchetelor de flori.