Ca inginer stagiar ajunsesem de curând în lumea extraplata tocmai la răspântia timpului cand ploile curgeau de-a-ndărătelea să nu topească formele alungite ce ar fi putut cu ușurință să-și piardă conținutul și sa se desprindă.
Astfel ploaia măruntă a după-amiezii bătea în geam cu o insistență aproape vie, ca și cum ar fi vrut să intre în casă și să-mi spună ceva. Fiecare picătură lăsa pe sticlă o dâră subțire de lumină, iar aerul proaspăt care pătrundea prin crăpătura ferestrei mirosea a pământ ud și a iarbă care șoptește. Lumina cernută de nori nu întuneca încăperea, ci o făcea să pară suspendată, ca și cum timpul se oprise acolo, între două respirații.
Stăteam la masa plină de cărți, caiete, planuri și firimituri de pâine, iar scaunul, obosit și el, își luase rolul de cuier pentru patru perechi de pantaloni și două cămăși. Uneori aveam impresia că hainele murmurau între ele, comentându-mi viața, dar nu aveam energia să le răspund.
Toată ziua încercasem să scriu, însă cuvintele refuzau să se așeze pe hârtie. Se ridicau în aer ca niște păsări speriate și dispăreau în tavan. Mă simțeam obosit, fără chef, poate și din cauza singurătății care, de câteva săptămâni, se așezase pe umerii mei ca o pisică bătrână și grea.
Din camera gazdei se auzea televizorul. Un film românesc vechi, în care Ion Caramitru recita poezii cu o voce ce făcea pereții să vibreze ușor, iar Tamara Buciuceanu cânta o arie de operă ce părea să ridice praful de pe podea. Uneori aveam impresia că actorii nu erau în televizor, ci în camera alăturată, repetând pentru o lume care nu mai avea timp de ei.
Apoi se auzi poarta trântindu-se. Sunetul nu era doar un zgomot, ci o undă care a trecut prin casă, făcând farfuriile să clintească ușor.
— A venit dom’ Costache, am spus către coana Lenuța, care ațipise pe pat. Ea a deschis un ochi, iar pentru o clipă am văzut în privirea ei reflexul unei păsări migratoare.
După câteva clipe, bătrânul a apărut în prag. Înalt, slab, cu o privire tăioasă, s-a oprit în dreptul meu. Umbra lui se prelungea pe podea mai mult decât ar fi fost firesc, ca și cum ar fi venit dintr-o altă lume.
— Nu ai auzit poarta? Așa om de bază am eu în casă? m-a întrebat, iar vocea lui părea să vină dintr-un puț adânc.
Ținea în mână o plasă cu pâine pentru păsări. Pâinea mirosea a grâu proaspăt, deși era cumpărată de dimineață. Dom’ Costache nu mânca aproape deloc carne și, când sacrifica o găină, o trecea la „pierderi” în caietul lui de socoteli. Caietul acela era mai vechi decât el, iar paginile foșneau ca niște aripi când îl deschidea. Uneori aveam impresia că notițele se rescriau singure peste noapte.
I-am întins banii de chirie. I-a numărat încet, cu degetele umezite, iar bancnotele păreau să se micșoreze sub atingerea lui, ca și cum ar fi știut că vor fi trecute la „venit”.
A început să înșire cheltuielile, iar fiecare sumă rostită făcea aerul să se strângă în jurul meu.
— Trei lei focul de la bucătărie. Trei lei zarzavatul. Dacă se scumpește bulionul la toamnă, trebuie să cumperi și tu.
— Dar bulionul nu-l faceți dumneavoastră?
— Îl fac să-l vând. Nu stric prețul pieței pentru tine.
Când a spus asta, borcanele de bulion din cămară au vibrat ușor, ca și cum ar fi aprobat.
A continuat:
— Un leu lumina pe zi.
— Dar eu am contoar propriu!
— La baie nu consumi? La bucătărie? La televizor?
— Closetul este în curte, iar la televizor mă uit doar când îl porniți.
— Deci te uiți! a izbucnit el, triumfător, iar becul din tavan a pâlpâit, de parcă ar fi confirmat vinovăția mea.
Apoi a trecut la mâncare:
— Zece lei pe zi gătitul. Și jarul din sobă, cu el îți aprinzi soba din cameră.
Jarul, într-adevăr, avea un fel de viață a lui. Uneori, când îl aducea în lopățică, scânteile se ridicau în aer ca niște licurici roșii.
— Dacă nu-ți convine, ești liber să pleci. Astea sunt regulile mele.
— Aveți stupi, aveți flori, aveți tot ce vă trebuie…
Când am spus „stupi”, am simțit un zumzet slab venind dinspre curte, ca și cum albinele ar fi ascultat discuția.
— Nu-mi plac milogelile, a spus el. Statul ne dă bani cât să nu ajungă, să ne țină la mână.
Când a rostit „statul”, un curent rece a trecut prin cameră, de parcă un spirit bătrân ar fi dat din cap.
Discuția a continuat, cuvintele lui tăioase și ale mele obosite ciocnindu-se în aer ca două păsări rănite. În final, a plecat, iar casa a răsuflat ușurată.
M-am retras în camera mea. Pereții păreau mai apropiați decât de obicei, ca și cum ar fi vrut să mă protejeze sau să mă înghită, nu eram sigur. M-am așezat pe pat, iar salteaua a scos un oftat lung, ca un bătrân care știe prea multe.
În lumea extraplată, serile sunt lungi, iar nervii scurți. Iar uneori, dacă asculți cu atenție, câmpia îți șoptește că mâine poate fi mai blând.
Speram ca mâine să fie mai bine. Și, pentru o clipă, am avut impresia că ploaia de afară a bătut în geam de două ori, ca un fel de promisiune.