Suntem în autobuz în Grecia. E seară. Târziu. Ora la care, de obicei, la București sistemele se opresc din simulat vigilența, ora la care orașul intră în modul economic, low power. Luminile rămân aprinse, dar nimeni nu mai verifică nimic. Ora la care taximetriștii se retrag în Berceni și tramvaiele în depouri. Atena e diferită. Aici plouă cu găleata, o perdea de apă care anonimizează priveliștea de pe fereastră.
Vorbim despre drepturile omului. Despre mecanisme care pretind neutralitate și produc violență procedurală. Alina D. vorbește clar. Are vocea cuiva care a citit legislație europeană și a văzut cum se evaporă la contactul cu oamenii reali. Nu e iubita mea, nu suntem în vacanță. E un martor instrumentar. Suntem aici la un congres.
— Problema nu e bugetul, Dorin, ci condiționalitatea administrativă. Au mutat accesul la drepturi în zona de e-ID și interoperabilitate: cine nu are smartphone, adresă stabilă sau cont bancar devine o eroare de backend. Drepturile sunt acum o decizie automată, iar cei vulnerabili ies din sistem prin design. Excludere la rece.
Privesc pe fereastră prin acest filtru de apă și disociez după o zi dificilă. Apoi aud un cuvânt. Control! Trecere de date nerecunoscută. O văd pe Alina întorcându-se și compostând un bilet într-un gest reflex. Un gest reflex pe care eu nu îl am. Eu am abonament. Dar nu și în Grecia. M-am blocat. Sistemul meu nu mai reacționează. Buffer gol.
Controlorul e deja lângă mine. Un domn cu chelie și mustață.
— Το εισιτήριό σας, παρακαλώ!
— Nu am bilet, zic eu sec, fără să-l privesc.
Controlorul nu înțelege ce zic, dar e evident din lipsa de reacție că nu am. Alina încă are biletul în mână. O ignoră. A văzut-o compostând în grabă. Ținuse biletul strâns de când urcasem, ca pe niște chei: arma ei mereu la îndemână, scutirea de la o seară extraordinară. Controlorul face semn șoferului. Autobuzul oprește între stații.
Coborâm. Facem fix șaizeci și nouă de pași; știu fiindcă am coborât din autobuz cu dreptul și-am ajuns la noile scări cu stângul. Controlorul închide acum o umbrelă pe care eu nu o văzusem până atunci, un gest domestic, mărunt, care mă scoate din ritm, și suntem la dos. Suntem deja în secția de poliție: o extensie a autobuzului, doar cu mai puține ferestre și mai multă lumină artificială. Pereți spălați prost. Hârtie. Plastic. Un miros de toner vechi și transpirație reținută. Scaune descompletate, rezultatul unor achiziții succesive. Intrăm într-o cameră cu scaune pliante, de picnic, care par să aștepte o audiere sau o catastrofă iminentă.
Un polițist se uită mirat. Altul stă în fundal. Un supervizor logic. Sunt cuplul clasic: polițistul tânăr și polițistul plictisit. De dragul metaforei, îmi imaginez că cel din urmă joacă Minesweeper pe telefon, curățând cu degetul un câmp minat digital în timp ce eu mă scufund în unul real încercând să evit unul conceptual. Îi privesc și încerc să le găsesc locul pe harta mea mentală. Nu le dau nume. Nici nu știu nume grecești în afară de Platon și Aristotel, iar fețele lor nu au nimic din marmura filosofilor; sunt doar piele și rutina cuiva care nu s-a mai bărbierit de duminică dimineață.
Mereu am crezut că noi, românii, suntem doar niște orientali eșuați în blocuri sovietice: un amestec de fatalism otoman și disciplină brutală, de beton. Grecii, în schimb, par niște boieri turciți pe deplin. Au o lejeritate a autorității pe care noi am pierdut-o sub prelatele de cartier. La ei, corupția are maniere; la noi, are doar nevoi.
Polițistul îmi arată o foaie, un formular pretipărit cu cifre scrise în fugă. Văd un 7, un 2 și un șir de zerouri care îmi fug de sub privire. În creierul meu, cifrele se asamblează greșit: 720 de euro. Nu am apucat să număr zerourile, nu văd foarte bine oricum prin picăturile de apă de pe ochelari. Îmi scot ochelarii, scot din buzunarul blugilor o batistă reală și încep să îi șterg spre surprinderea polițistului. Refuz să cred că e mai mult. E o sumă care îmi blochează centrul logic. E o eroare de paralaxă, dar pentru mine e sentința.
Nu am mai luat niciodată o amendă în străinătate. Cumva, prețurile în euro îmi par oricum desprinse de realitate, așa că mintea mea acceptă catastrofa și plusează. Nici nu mai fac conversia: la sumele astea, creierul nu mai înmulțește cu cinci, doar proiectează dezastrul.
Polițistul mă privește lung. Îmi lasă un spațiu, un câmp de negociere. Nu îmi cere suma de pe foaie, îmi cere o ieșire din scenă. Așteaptă să prind ritmul muzicii și să pornesc singur dansul. Privirea lui e o invitație mută: „E un cântec popular, ce naiba, toată lumea îl știe.” Suntem în Balcani, iar aici legea e doar o sugestie de fundal pentru o tranzacție între domni: e doar o amenințare necesară pentru o înțelegere amiabilă.
Mă uit în portofel. Am bani cash, atipic mie. Sunt chiar suficienți pentru a stinge discret lumina în acest birou. Pot închide incidentul instant. Dar mâna nu execută. Gestul nu există în biblioteca mea de mișcări. Nu știu să dau șpagă. Nu am practicat. Mi-asum că din cauza asta voi plăti mereu mai scump, că voi avea parte de servicii medicale mai de proastă calitate, că voi sta la cozi mai lungi. E prețul pe care îl plătesc pentru a rămâne în afara ritmului lor. Când am trecut pe roșu, am stat o lună fără carnet. Poate două, nici nu mai țin minte. A trecut repede; nu m-am gândit la asta. Nu am tutorial pentru scurtături. Nici nu vreau să exersez. Mi-asum când greșesc.
Polițistul tânăr, cel de la masa mea, oftează lung. Înțelege că sunt un erou tragic sau, mai probabil, doar un idiot care nu știe să folosească sistemul în favoarea lui. Își ia pixul și începe să scrie amenda. El urăște birocrația mai rău ca oricine; se întâmplă rar să fie forțat să o facă, dar uneori întâlnește specimene ca mine, oameni care refuză lubrifierea sistemului.
Dincolo, la cealaltă masă, celălalt continuă să curețe câmpul de mine de pe ecran, imperturbabil. Probabil fac cu rândul la scris, iar acum el se odihnește; igiena mentală în ziua de azi poate arăta și așa: un deget care apasă obsesiv pe pătrățele gri pentru a nu fi nevoit să privească realitatea de la masa vecină. E clar un joc pentru dicromați, pentru cei care nu se pot bucura de explozia cromatică din Candy Crush și trebuie să învețe să numere până la 3-4-5, poate chiar și 6. O lume binară, unde uneori trebuie să-ți asumi pur și simplu niște probabilități: e sau nu bombă aici? 50/50, 33/66, 25/75. O loterie a erorii, exact ca cea în care mă aflu eu acum.
Deschid rucsacul. Polițistul de la masa mea se oprește. Parcă așteaptă un act de identitate. Încep să scot lucrurile. Lent. Ca un inventar de avarie. Aparat foto. Obiective. Plastic rece. Metal. Apoi, pungi cu paste atacate de molii alimentare: găuri neregulate, o mică viață parazitară transportată clandestin peste granițe. Diafilme turistice de la târgul de vechituri. Imagini fixe ale unor locuri unde nu sunt acum.
O pereche de șosete uscate. Un vizor mic, cu lentilă și geam mat alb: îl îndrepți spre lumină și vezi trecutul proiectat prost. Polițistul pune mâna pe el, curios. Îi desfac mapa cu diapozitive din Sankt Petersburg. Sunt decolorate, cu o tentă roșiatică, de parcă tot orașul ar fi fost scufundat în iod. Scot unul la întâmplare și-i exemplific cum funcționează. Îl văd cum se luminează. Orice ca să amâne scrierea amenzii. Clar nu e plătit la normă. Le ia pe rând și le privește spre neonul de pe tavan. Se uită atent în mapă, cântărind vizual fiecare bucățică de plastic roșiatic înainte de a alege un altul. Tăcem amândoi.
Eu continui inventarul. Note scrise de mână. Pliante de la muzee. Fragmente. Tesserae de diferite culori spălăcite. O cămilă sculptată în piatră, șlefuită cu măiestria unui Buddha de jad. Greutate inutilă. Fructe mucegăite într-o pungă. Mă surprind examinându-mi propriul haos; mirosul e dulceag, metalic. Ață dentară. (Aici era!) Ochelari de soare pliabili. Îi atrag atenția. I-i arăt. Îi desfac. E un polițist tânăr. Probabil a avut și el ochelari din ăștia când era copil; îi recunoaște mecanismul, e un zâmbet pe care încearcă să-l ascundă sub uniformă.
Continui. Scot o cutie de acuarele. Un cuțit de voiaj din lemn. Dopuri de urechi. Nimic nu e logic. Mă supun unei percheziții care nu mi-a fost cerută, un striptease logistic care lasă pe masa de melamină tot ce am mai inutil, dar mereu la îndemână. Polițistul e calm, intrigat. Obiectele nu se conformează. E probabil șocat să intre atât de intim în spațiul unui hoarder amator. Nu sunt un contravenient, sunt o arhivă defectă.
Intră șeful. Îl surprinde pe subaltern în timp ce scoate un nou diafilm din mapă, pregătindu-se să-l ridice spre neon.
— «Τι είναι αυτά; Γιατί έχεις γεμίσει το γραφείο;»
— «Δεν ξέρω, κύριε… άνοιξε μόνος του την τσάντα. Έβγαλε τα πάντα.»
— «Γράψε το πρόστιμο και τελείωνε. Μη χάνουμε χρόνο.»
— «Ναι, κύριε.»
Sunete compacte. Fără subtitrare. Ca un fișier corupt. Alina privește din hol prin ușa întredeschisă și tresare văzându-mă. Bula noastră de iod roșu s-a spart. Șeful nu joacă Minesweeper și nici nu vrea să vadă Sankt Petersburgul prin vizor. Într-o secundă a înțeles că pe masă sunt obiecte prețioase pe care nu le-ar căra decât până la primul coș de gunoi, doar o eroare de sistem care trebuie evacuată cât mai repede în ploaia de afară.
Îmi amintesc un microbuz rusesc parcat în fața liceului pedagogic din Galați. Anii ‘90. Eram copil. Control în autobuzul 22! Am fost înghesuit acolo și, deși abia dacă ar fi trebuit să am bilet, am fost percheziționat cum doar la Galați și la Sankt Petersburg se putea întâmpla. Am scos tot ce aveam, atunci ca și acum: un carnețel, acuarele, portofelul. Și un buletin desenat de mine, cu adresa reală și un autoportret stângaci: line art de șapte ani.
Controlorul de atunci a văzut data nașterii. A înțeles că e „de porc” să amendezi un copil care își desenează singur identitatea, dar tot mi-a luat banii. Mi-a lăsat, în schimb, un bilet cu două călătorii pe care l-am observat prea târziu. Am mers pe jos până la fosta Casă a Pionierilor la cursul de pictură din weekend, simțind greutatea fiecărui pas. Banii erau pentru transport, dar eu îi strângeam pentru pensule din păr de porc. Pensulele alea nu au mai ajuns niciodată la mine, dar au rămas undeva în sistem, ca o plată în avans pentru absurdul de azi.
Aceleași gesturi. Altă scală.
În birou e adusă o femeie. Probabil o altă speță, dar ea rulează procedura corect. Scoate banii. Dă șpaga pe față. Primește o cartelă. Totul decurge silențios, ca un proces în fundal care nu consumă resurse. Se uită la masa mea. La diafilme. La cămilă. La punga maro cu pete ude și ceva mucegăit în interior. Privirea ei e un error log pur; în mintea ei, singura explicație pentru acest dezastru logistic pe care l-am întins pe masă e o percheziție de droguri. Altceva nu poate justifica o asemenea intimitate cu gunoiul.
În această breșă de atenție, Alina se ridică de pe scaunul ei de picnic de pe hol și bagă capul înăuntru. Întreabă ce se întâmplă.
— Mă controlează, îi spun.
— De ce?
Nu știu. Parcă e un moment de trezire întrebarea asta. Simt că e ca atunci când ești la terapie și psihologul pune o întrebare bună care te scoate din rutină și te face, în sfârșit, să evaluezi situația. Program abort. Alt+F4. Hipnoza se rupe brusc. Dintr-o dată, creierul reîncepe să funcționeze. Sunt alert. Privesc spre masă: e toată viața mea acolo, transformată în probe materiale pentru o infracțiune care nu există. Iar aceștia nu sunt prietenii mei. Nu sunt vecinii de la bloc cu care mă jucam când eram mic: nu am venit cu toții cu jucării pe care să le punem la un loc și să ne jucăm împreună.
Privesc la Alina.
— Mai ai biletul?
Îl scoate calculat. Îl iau și-l strecor în buzunar, o trecere de date sub radarul lor de „dicromați”. În timp ce femeia iese din birou cu cartela ei proaspăt ”cumpărată”, polițistul tânăr își reîndreaptă atenția asupra mea și eu continui tacticos să scot din geantă tot. Apoi cu o mișcare decisivă amânată pentru credibilitate scot dintr-o mișcare tot conținutul buzunarului gecii: foi mototolite, șervețele nefolosite, bilete de intrare, o carte poștală, cateva fire de mentă și un lichen uscat, un ambalaj de pește uscat, și peste toate astea biletul de autobuz. Îl prezint ca și cum ar fi fost mereu acolo, îngropat sub greutatea dezordinei. Mă luminez la față demonstrativ. Îl întind polițistului:
— Uite-l.
Se blochează. Scoate un sunet care îi atrage atenția colegului de la cealaltă masă. Câmpul de mine de pe ecranul lui tocmai a explodat fără avertisment. Algoritmul lor, cel care prevedea fie o amendă de 720 de euro, fie o șpagă discretă, nu are o rutină de ieșire pentru acest scenariu. Îl analizează cu un interes aproape științific. Biletul e valid. Sistemul e în deadlock.
Strâng totul repede. Fără grijă. Arăt ca un hoarder care dă valoare simbolică deșeurilor, înghesuindu-le haotic în rucsac. Evident că nu mai încap la fel de bine fără să le fac tetris, așa că încep strategic cu cele mai valoroase, iar restul le bag direct în buzunarele gecii.
Îl las pe polițist cu biletul compostat al Alinei între degete. Îl întoarce pe toate părțile, îl pipăie și îl rotește până îl face cornet: un coif minuscul de hârtie pe care îl așază, cu o grijă bizară, pe cocoașa cămilei de piatră rămase pe masa de melamină. Rămâne acolo, transfigurat, privind obiectul care nu ar trebui să existe în baza lui de date. Privesc încă o dată cămila și realizez că va fi victimă colaterală, un trofeu al unei victorii inutile. O las și ies cu punga de fructe mucegăite în mână căutând din priviri un coș de gunoi public.
Închid ușa în urma mea. Afară, ploaia de Atena continuă să anonimizeze totul, dar eu mă simt, pentru prima dată, perfect vizibil. Sistemul meu de control se mai zbate o dată, iar memoria mai încarcă un fișier vechi: o altă Alină. Alina A.
Era un troleu în zori, ne duceam spre un loc de întâlnire de unde urma să plecăm cu amicii la munte, să vedem perseidele. Aveam o singură călătorie validată pe cardul de transport. În somnolența aia albastră de dinaintea răsăritului, am apăsat greșit la validator: eroare de input, nu strategie de fraudă. A venit controlul și am fost amendat pe loc, în timp ce ea privea pe fereastră. Alina A. mi-a spus atunci, rece, că este vina mea. Parțial adevărat, tehnic vorbind, dar moral era doar o formă de comoditate. Ea nu s-a oferit să împartă vina și nici să caute o soluție. Responsabilitatea a fost pasată integral asupra mea: transfer reușit, buffer gol.
Am ignorat pe loc, am contestat ulterior, argumentând că dacă e vorba de o validare multiplă cu un card nominal, ar trebui amendat al doilea călător, nu cel care deține cardul: controlorul făcuse un abuz. Dar probabil trebuia să merg în fața unui judecător să demonstrez asta. Luaseră datele mele direct din cardul de transport, fără nicio frecare. În fine, am plătit probabil dublu amenda aia, un an mai târziu, când a apărut inevitabil în sistem la datorii publice.
Din păcate, istoria doar rimează; categoric nu se repetă mecanic. Acum, în Grecia, cealaltă Alină a băgat capul pe ușă și a livrat biletul salvator fără să întrebe de vinovăție.
Ies din secție repede, cu o rușine mică, localizată. E ca o eroare de sistem care nu merită raportată, dar care lasă în urmă un log persistent. Alina mă așteaptă sub umbrelă. Ploaia de Atena cade drept, metodic, ca o procedură care nu ține cont de excepții.
Mergem câțiva pași fără să vorbim. Apa se scurge pe trotuar, în rigole care știu deja traseul.
— Știi ce cred? îi spun. Cred că suntem niște turci rusificați care se chinuie să pară europeni. Balcanizarea asta e un amestec prost de fatalism slav și șmecherie otomană.
Alina nu se oprește. Doar își potrivește rucsacul pe umăr.
— Poate te referi la niște orientali slavizați, spune. Dar dacă vrei să mergi la sursă, e mai vechi de atât.
Îmi arunc punga cu fructe mucegăite într-un coș de gunoi. Ratez prima dată. Corectez.
— Tocmai am terminat o carte despre administrația romană târzie, continuă ea. Nivelul de corupție era enorm. Funcționari, taxe inventate, mită sistemică. Tot aparatul birocratic pe care îl urâm… a fost inventat de romani. Nu de otomani.
Ne oprim la semafor. Simt că apa mi-a intrat în pantofi.
— Otomanii au preluat aproape intact modelul bizantin, spune. Au schimbat limba, nu mecanismul. Registrul, funcționarul, regula făcută ca să fie încălcată contra cost. Toate sunt romane.
Mă gândesc la masa de melamină. La cămila de piatră.
— Deci percheziția mea de azi…
— E o relicvă imperială, spune ea. Nu te-ai lovit de niște polițiști greci. Te-ai lovit de un protocol care refuză să moară. Balcanizarea e doar numele modern al unei moșteniri administrative prost digerate.
Autobuzul apare din ploaie. Ușile se deschid cu un oftat pneumatic. Urcăm.
Mă așez lângă geam și privesc reflexia mea amestecată cu luminile orașului. Îmi simt rucsacul mai ușor, de parcă greutatea inutilă a cămilei de piatră a rămas suspendată în contul sistemului. Nu mai contează dacă a fost cioplită în deșert sau descărcată dintr-un container chinezesc: pe masa aia de melamină, sub neonul rece, a devenit o eroare de calcul pe care nicio amendă nu o poate acoperi.
Alina stă în picioare, cu biletul încă strâns între degete. Cu cealaltă mână se ține de bara rece a autobuzului. Poziție de tranzit. De așteptare. Nu l-a pus în buzunar. Nu l-a aruncat. Îl ține la vedere, pregătit, ca pe un talisman administrativ. Eu fac la fel. Mă prind de bară. Copiez postura fără să-mi dau seama.
Autobuzul pornește. Se oprește. Pornește iar. Orașul curge pe lângă noi ca un fișier mare, greu de indexat. Niciunul dintre noi nu vorbește. Suntem atenți. Prezenți. Nu relaxați, dar nici încordați. Ca după un incident care te-a recalibrat.
Închid ochii și văd din nou coiful de hârtie stând ridicol pe cocoașa de piatră. O coroană improvizată pentru un zeu birocratic care tocmai a dat crash. Nu l-am distrus. Nu l-am convins. L-am pus într-o situație pentru care nu avea protocol.
Autobuzul înaintează. Bara vibrează ușor sub palmă. Biletul rămâne în mâna Alinei. Învăț poziția. O țin minte. Nu e apărare. E disponibilitate.
Ridic privirea și văd un sticker lipit strâmb pe peretele din față. Text bilingv, greacă și engleză. Font oficial. Ton calm. Informație pură: amenda pentru călătorie fără bilet este 72,00 euro. Mă uit la punct, la virgulă, la zerouri. Nu 720. Nici pe aproape. Doar atât.
Zâmbesc pentru prima dată.
Sistemul poate să lovească din nou.
De data asta, nu mă mai sparge.