Fratele meu, Mihail

A fost cu zece ani mai în vârstă decât mine şi multe din întâmplările vieţii sale aş putea să le povestesc într-un roman, dar apoi, cine l-ar citi!?! Într-unul din momentele sale de sinceritate mi-a mărturisit: “Năică, e mult mai uşor să scrii un roman decât o proză scurtă. Îmi pare foarte rău că nu te-am promovat când am avut posibilitatea,...acum e prea târziu.” Aşa a şi fost, la câteva zile de la această spovedanie s-a prăpădit....era la începutul pandemiei. Totuşi m-am hotărât să vă povestesc o întâmplare care nu a fost consemnată nicăieri. Prin anii 1979-1980 a apărut un post de lector universitar pentru limba română la Universitatea HUMBOLD din Berlinul Democrat. Pentru ocuparea postului, Ministerul Învăţământului a instituit un concurs. Mihail s-a hotărât să participe la această competiţie. Până la acea dată avusese unele succese dar şi mai multe rateuri. Astfel, pe când era în anul trei la Universitate, a fost inclus în lotul care trebuia să studieze limba arabă, în cele din urmă a fost respins, nu corespundea politic. La terminarea facultăţii, Profesorul Tudor Vianu a vrut să-l oprească asistent universitar, nu s-a putut din cauza dosarului politic. Aşa că a ales postul de profesor de limba română la liceul Ştefan O Iosif din oraşul Rupea. Acolo m-a luat pe mine şi pe soru-mea Tatiana să aibă grijă de noi. Într-o cameră cu igrasie, foarte friguroasă a început să scrie romanul “Visele au contururi precise”, pe care, după un an, a reuşit să-l publice. Mărturisesc, n-am putul să-l citesc cap-coadă, niciodată! Totuşi am reţinut fragmentul ”O cucoană grasă, mă invita la masă şi îmi cânta încetişor..”.După apariţia romanului, fratele meu a dobândit oarecare notorietate. Eram şi eu mândru, mai ales că avea ca prietenă pe profesoara de franceză care era nepoata celebrului Ion Piso, cântăreţul de operă, pe care o iubeam şi eu în taină, dar nu aveam curajul să-i spun...În schimb, când vorbea frate-meu cu profesoara de istorie şi mă aflam prin preajmă, nu înţelegeam nimic, numai în germană discutau. Uneori îl apostrofam, ce-ţi trebuie mă alergarea prin cimitire după nu ştiu ce incripţii pe tot felul de cruci....Mă lua peste picior, “ce ştie ţăranul ce e şofranul..”.Într-adevăr, nici nu ştiam şi nici nu mă interesa, mă intriga doar că profesoara de istorie care era săsoaică vorbea cu el doar în nemţeşte. Ei, şi ca să n-o mai lungesc, nu ştiu şi de unde fratele meu a aflat de postul de lector universitar din Germania. Şi-a întocmit dosarul cu multă acribie, a consemnat toate articolele pe care le publicase şi chiar recenziile la primul său roman. A mai adăugat că vorbeşte limba germană fluent, şi ştie limba slavonă la perfecţie. A mai promis că dacă va obţine postul va face investigaţii de teren în Polonia şi Cehoslovacia pentru a întocmi un studiu bazat pe inscrpţiile de pe monumentele funerare. Surpriza mare a fost când a aflat că s-a înscris la concurs
însuşi Nicolae Manolescu, redactorul şef de la România literară, profesor universitar...Eu eram sigur al cui va fi postul dar surpriza a fost şi mai mare când l-a obţinut....cine altul decât frate-meu! M-a invitat să merg cu mama în vizită la Berlin, dar eu am preferat s-o trimit pe mama singură iar eu am plecat în pastoral cu stupii pe Valea Ilalei... Deşi viaţa a continuat şi după această întâmplare, Mihail a predat mulţi ani în Berlin, a continuat să scrie romane iar Nicolae Manolescu a întocmit săptămânal cronici literare. Niciodată însă n-a analizat vreun roman al fratelui. Totuşi, a apărut în România literară un articol al unui oarecare, nu se ştie dacă era un nume real sau pseudonim, că dacă vreunui cititor o să-i placă un roman al lui Mihail Diaconescu, atunci acel roman a fost scris de alcineva!!! Toate erau bune şi frumoase dar Mihail nu avea titlul de profersor universitar aşa că a purces la întocmirea dosarului, foarte voluminos, peste 300 de pagini, plus anexe cu copii ale articolelor publicate. Cine credeţi căm era Preşedintele Comisiei de atribuire a titlului de Profesor Universitar? Chiar Nicolae Manolescu!!! A început să-i răsfoiască dosarul “Ia uite ce activitate prodigioasă, zici că ai publicat şi romane istorice, nu unul, nu două, Doamne, nu-mi vine să cred, Zece romane!!! Domnule,eşti un maestru al cuvântului scris, presupun că nu îţi va fi greu să mai scrii un roman, al unşpelea, despre...Când îl scrii şi pe ăsta, te prezinţi din nou la comisie, de data asta respingem atribuirea titlului de Profersor Universitar. Din acel moment, fratele meu nu mi-a dat voie să mai pronunţ numele lui Nicolae Manolescu de faţă cu el. Mihail a continuat să publice romane istorice, dacă nu greşesc a ajuns la cifra 30. Titlul de profesor universitar l-a obţinut de la altă comisie. Analizând retrospectiv, mă gândesc câtă patimă a înflăcărat minţile celor doi protagonişti, deşi Nicolae Manolescu nu este nici la degetul cel mic al lui George Călinescu şi nici Mihail Diaconescu nu-l egalează pe Sadoveanu.