Trenul pufnea și se opintea ca un măgar bătrân care jurase că nu mai trage nimic în viața lui. Nori de fum se rostogoleau peste gară, de parcă locomotiva ar fi încercat să ascundă dovezile unei crime olfactive.
Pe peron, lumea se îmbulzea ca într-un mușuroi de furnici lovit de furtună. Copii, valize, sacoșe, găini în coșuri, un moș cu un pepene cât planeta – toți se împingeau spre vagoane ca la promoție la salam.
La ultimul vagon, pe scară, trona burta unui individ. Nu stătea, nu se mișca, nu respira normal – trona. Tricoul lui, ud de transpirație, se lipise de el ca o folie alimentară pe un pepene cald. Trecerea era blocată complet, ca la barajul Vidraru.
Eu, optimist:
— Faceți loc! am strigat, cu vocea unui om care speră, dar știe că nu se va întâmpla nimic bun.
Grăsanul încercă să se dea la o parte. Încercă. În realitate, doar îmi agăță cureaua rucsacului și mă trase după el ca pe o remorcă. Am ajuns amândoi pe culoar, iar eu, din inerție, m-am trezit cu nasul înfipt între sânii unei roșcate. Am rămas acolo ca un magnet lipit de frigider.
Ca să scap, am deschis cu cotul ușa closetului.
— Bre, lasă ușa închisă! țipă o țigancă bătrână. Dar era prea târziu. Din veceu a ieșit un miros care putea exfolia vopseaua de pe tren.
— Fițo, sari, că ne fuge porcu! urlă femeia, exact când prin ușă apăru un rât negru, umed și foarte hotărât.
Fița, o țigancă cu două cozi pline de bănuți albi, se trezi brusc:
— Ia mai taci, fă, că mă sperii de pomană!
Cealaltă, indignată:
— Eu? Cotoroanță? Ți-am zis să nu-mi mai zici așa, că-ți scot ochii! — și își desfăcu palmele ca două lopeți de bătut covoare.
Fița nu se lăsă:
— Tu, fă, beleaua dracului!
Cotoroanța zâmbi, arătându-și singurul dinte, și se înfipse cu ambele mâini în părul Fiței. Fița ripostă cu pumnii, frământând-o ca pe aluatul de cozonac înainte de Paști.
În timp ce ele se băteau, porcul negru ieși complet din closet, guițând ca un tenor supărat. Cotoroanța îl scuipă cu drag:
— Să nu te deochi, frumosule! Fițo, dă-i fă niște porumb!
Fița se aplecă, lăsând să se vadă o pereche de sâni mari și albi, trase un sac și aruncă porcului câțiva coceni.
— Ce faci, fă? Ăsta-i porc de o drugă! Mai dă-i, că ne mănâncă urechile până la Obor!
Porcul, curios, îmi adulmeca acum picioarele. Eu, prins între roșcată, porc și cele două femei care miroseau a baltă și scandal, am făcut singurul lucru logic: i-am dat porcului un pantof în rât. Ușor, cât să-i explic situația.
Porcul, ofensat, se retrase în closet. Fița încercă să închidă ușa, dar nu reuși, iar grăsanul transpirat își propti mâna în umărul meu:
— Ia-o pe culoar înainte! zise el, de parcă eram soldat în misiune.
Presiunea lui și greutatea rucsacului mă făcură să mă împiedic și să cad direct peste porc. Porcul guiță, eu am guițat și eu, iar în acel moment apăru controlorul.
— Tinere, te dau jos cu porc cu tot! Nu ai voie cu animale în tren! Și te și amendez!
— Domnule, porcul e al doamnelor! luați-le pe ele la rost!
Țigăncile săriră ca două pisici turbate și mă împroșcară cu înjurături și flegme. Eu, disperat, am scos biletul, l-am arătat controlorului și, cu o forță pe care nici eu n-o înțeleg, i-am împins pe grăsan, pe cele două hoaște și am fugit în vagonul următor.
Acolo era liniște. Relativă. Tot trenul mirosea a porc.