— Domnule, un utilaj – zice nea Toma – e ca un organism viu. Ca un om, cum ar veni.
Stătea în mijlocul nostru, drept, în salopeta lui albastră din care ieșea gulerul alb al cămășii, fixându-ne pe fiecare în parte. Aștepta să prindă pe careva că râde sau că arată vreo urmă de ostilitate. În fond, de ce să râzi? Nu era nimic de râs. Privind fețele speriate ale lui Marcu și Săvioară, ai fi zis că lucrurile stăteau tocmai pe dos. Cu toate astea, s-au găsit doi-trei papagali dintre ăștia veniți cu practica tehnologică, să-și dea coate.
— Ce-aveți mă, acolo în spate? S-a umflat tărâța în voi? Ieșiți dracu’ afară și veniți când v-o veni cheful să puneți mâna pe treabă!
I-a dat afară. Dar ăia atâta așteptau, că știu și ei că n-are ce să le facă: acordul cu școala e pe bani europeni și cică e obligat să îi țină minim cinci ore pe zi și să le dea la sfârșit note mari, că altfel nu-știu-ce comisie îl evaluează și tot el iese vinovat. Așa că i-a dat afară, iar ei s-au dus să fumeze. Pe urmă s-a uitat la noi. Și parcă-n uitătura lui mi s-a părut că zăresc ceva din îndârjirea unui animal hăituit. A continuat apoi, parcă mai potolit:
— Că uite, zice… mi-au pus în vedere să reduc din schemă tot ce bate în vârsta de pensionare. Cică nu mai merită să se investească în reconvertirea lor la mijloacele cerute de tehnologia modernă. Și că să mă orientez pe formarea ăstora noi.
— Adică cum, don’ director? – zic. – Să-i zic lu’ nea Savu să-și depună dosaru’? (Bine, el chiar are vârsta, da’ am zis ca exemplu.) Și să dau comenzi de sute de mii unora care nu știu ce e aia o toleranță?
— Da, cică. Pentru că ăștia e viitorul. E proști, da’ odată instalată noua tehnologie, toate deciziile sunt plasate în sarcina elementelor automatizate. Toleranța de care vorbești tu va fi o variabilă de care mașina va ști să țină singură cont.
Aici nea Marcu a pufnit. Ca el, încă vreo doi – Anghel și Pascu, pentru care se și amânase un pic întrunirea, ca să termine câteva axuri urgente. De data asta nea Savu nu s-a mai supărat.
— Păi și cu noi, nea Savule? – zice Pascu de lângă mine. – Că mai avem câțiva ani buni până la pensie. Nici de anticipată nu ne apropiem prea curând.
— Păi aici e șpilu’, zice Toma. Da’ dacă nu mă lăsați să termin?
— Cum ziceam… un utilaj e ca un organism viu. Ca un om, cum ar veni. Și omul, după cum bine știți – mai ales voi, ăștia care veniți la mine mereu cu scutiri – are prostul obicei ca, atunci când pui mai mare bază pe el, să-și ia medical. O gripă… și azi ești, mâine a dat cu tine de pământ. Asta e.
Liniștea care s-a așternut apoi peste hala mare de producție a fost tulburată de soneria unui tele-mobil care a pus capăt întrevederii pe acordurile lascive ale unei vechi melodii intitulată „Lambada”.