Într-un ținut fără timp, unde stelele nu cad, ci se topesc încet în negura nopții, exista un râu larg numit Entropia.
Apa lui era rece și grea, plină de cioburi de sticlă, frunze rupte, ceasuri oprite. Curgea mereu înainte, desfăcând noduri, spărgând maluri, ștergând urme. Nimeni nu îndrăznea să-l traverseze. Cine intra în el uita cine fusese.
Pe malul celălalt, ascunsă în ceață, se zărea o pădure vie, numită Sintropia. Acolo, frunzele creșteau din pământul ars, rădăcinile se împleteau în poduri vii, iar păsările cântau în coruri care reparau cerul. Nimeni nu știa cum să ajungă acolo.
Între cele două maluri nu era nimic. Doar un gol alb, o tăcere care înghițea ecoul.
Într-o zi, o fată cu mâinile pline de cenușă a venit la malul Entropiei. Avea în buzunar o sămânță mică, rotundă, care pulsa ușor.
— Vreau să ajung dincolo, a șoptit apei.
Râul a râs, spărgând o piatră în mii de fărâme.
Atunci fata a scos sămânța și a aruncat-o în gol.
Sămânța nu a căzut. A rămas suspendată, învârtindu-se încet. Din ea a început să crească o frânghie subțire, de lumină. Apoi o scândură. Apoi un pod. Podul nu era din lemn, nici din fier. Era țesut din amintiri care nu voiau să moară.
Primul pas l-a făcut o bătrână care își pierduse numele. Al doilea, un copil care nu învățase încă să plângă. Al treilea, un poet care scrisese doar „te iubesc” pe o foaie ruptă. Fiecare pas adăuga o placă nouă. Fiecare respirație, o balustradă.
Entropia încerca să sfâșie podul cu valuri de uitare. Dar Sintropia trimitea vânt blând, care lipea cioburile la loc.
Când podul a ajuns la mijloc, fata a privit în jos. Sub ea, râul și pădurea se împleteau. Apa curgea prin rădăcini. Frunzele pluteau și se transformau în bărci. Podul nu unea două lumi.
Era lumea însăși, care învăța să se țină de mână.
Fata a pășit mai departe. În spatele ei, podul nu dispărea. Creștea.
Și încă mai crește. Chiar acum. Chiar sub pașii noștri.