Avionul a ajuns la timp, i-am așteptat fără să cobor din mașină din cauza aglomerației din aeroport, Mihaela plângea întrebându-mă de maică-sa, copilașul nu-i înțelegea suferința, iar Bogdan suferea atât pentru Letiția, cât și pentru Mioara.
Au intrat direct în camera Letiției, Mioara veghea stând pe scaun, din bucătărie mirosea a tocăniță de pui, Mihaela s-a așezat în genunchi lângă pat, mângâind și sărutând mâna mamei, întrebând-o de câteva ori dacă o aude, cerându-i confirmarea prin mișcarea degetelor, răspunsul fiind unul incert, parcă le-a mișcat puțin, dar nu e sigur, inima ar fi dorit o confirmare, rațiunea lucidă avea îndoieli, oricum respirația Letiției se accelerase puțin, devenind ceva mai zgomotoasă, semn că a progresat instalarea întunericului.
După o vreme, Mioara le-a pregătit masa, au mâncat, apoi au luat mașina din garaj mergând la apartamentul lor de la bloc, sfătuiți să se culce ținându-și aproape telefoanele, să poată fi chemați în caz că se va schimba ceva în starea Letiției.
Către miezul nopții am trimis-o pe Mioara la somn, după ce mi-a legat o centură de siguranță în fața căruciorului, să nu cad, în cazul în care aș adormi. Am lăsat lumina aprinsă în încăpere, până pe la ora patru furând și eu câteva reprize scurte de somn chinuit, de fiecare dată, la trezire, verificând respirația Letiției. La cinci a coborât Mioara, la opt au venit copiii, la bloc nu aveau nici cafea nici alimente și oricum Mioara le-a lansat o invitație permanentă la masă. Cât de mult putea să muncească Mioara, dar chipul îi era teribil de marcat de suferință și nesomn.
Tăcerea definitivă s-a așternut aproape insesizabil, eram toți în jurul patului, privind-o cu ochii pierduți, tot Mioara fiind cea care a sesizat absența respirației, s-a ridicat de pe scaun apropiindu-se și verificându-i semnele vitale, verdictul fiind simplu, abia rostit, în timp ce aprindea lumânarea pregătită de cu seară.
- Gata, a murit, Dumnezeu s-o odihnească! Apoi către mine și Bogdan: - luați-l pe Marcel și ieșiți, trebuie s-o spălăm și s-o îmbrăcăm, după ce sun la Pompele Funebre. Pregătiți-vă și voi, o ducem în capelă, unde vom rămâne până deseară.
Știa Mioara de ce mă tot ruga să nu fug, exact asta-mi venea să fac, să deschid portița fugind undeva unde să nu mă știe nimeni, să călătoresc, măcar cu mintea, printre stele, să-mi topesc inima într-un plâns binefăcător.
...- nu voi fugi, Letiția, voi sta cu tine până la capăt, te voi veghea să știu unde pleci, unde te găsesc, până atunci aștept să te îmbrace cele două femei dragi ție, Mihaela și Mioara, cât ești de fumoasă, știi, te-au îmbrăcat în compleul tău preferat, cel bleumarin, cu bluza albă de mătase, ținută business pentru întâlniri speciale, asta este și ea o întâlnire specială, ultima, la care nu puteai renunța la ținută, de fapt la ținută puteai renunța, doar la întâlnire n-aveai cum, uite că a venit mașina, nu e mașina aceea de gală, cu mânere forjate și nichelate, cu geamuri cât vitrinele, aia va fi poimâine, e o mașină închisă, azi nu-i decât durere, nimic festiv în ieșirea ta din casă către casa cea mică și veșnică, via capela orașului, mașina te ascunde, nu te prezintă, Dumnezeule cum te-au apucat de picioare și de umeri cei doi vlăjgani, ciocli parcă le spunea cândva, așezându-te în lada lăcuită, Mioara și Mihaela aranjându-ți ținuta, apoi făcând un pas în spate, îngrozite când unul dintre ciocli a pus acoperișul peste căsuța ta, își striveau buzele cu pumnii strânși și ochii în lacrimi, toată lumea se grăbește, și noi ne grăbeam mereu, până o dată când graba n-a mai avut sens, dimpotrivă, doar timpul mai conta, tu ai ieșit prima din casă, ultima ta plecare din casa noastră, pe care ai urât-o cu sete la început, trandafirii încă n-au putut să-ți urmărească plecarea, e prea devreme, apoi au ieșit copiii cu nepotul, Mioara, ultimul am ieșit eu, încuind casa și porțile, transferându-mă în mașina noastră frumoasă, Mioara ajutându-mă să-mi trec pe bancheta din spate căruciorul pliat, ciocli te-au dus într-o celulă, ziceau ei, de parcă erai deținută, pe când tu erai liberă, eram doar noi șase, tu, fără acoperiș, Mihaela, Bogdan, Marcel, Mioara și eu, Marcel cel mic ziceam, cel mare vine mai târziu, te priveam toți în tăcere, am rămas cinci, Mioara a plecat să-ți mai rezolve niște probleme, ultimele tale probleme pământești, nepotul tău, micuțul Marcel, se plictisește, am crezut că s-a liniștit când l-am văzut jucându-se cu niște copii, dar n-a ținut mult din pricina neînțelegerilor de limbă, îi era și foame, când a ajuns bunica s-au dus toți să mănânce la un restaurant, Mioara neavând timp să mai și gătească, mi-au adus și mie un sandviș, o apă, nu mi-e foame, cum ar putea să-mi fie foame când mă omoară dorul, și urâtul, și singurătatea, și disperarea, și spaima, și nu știu ce-oi face la noapte, mâine vin iarăși la tine, dar mâine noapte iarăși îmi va fi urât, apoi ne vom întâlni din nou, mai am trei zile să-ți mai povestesc, aș vrea să-ți spun tot ce nu ți-am spus, de una de alta, mi-ar plăcea să mă întrebi, e seară, se va face noapte, prima noapte de singurătate, va trece greu noaptea asta, măcar noi suntem doi, copiii trei, dar tu ești singură, am ajuns acasă, Mioara ne-a spus că pregătește cina pentru toți, ne-am instalat în bucătărie, am vrut să beau ceva tare, n-am găsit nimic în bar, am ieșit în grădină câutând în foișor, am deschis ușa, dând cu ochii de biletele noastre cu întrebări și răspunsuri, era și o sticlă de whiskey în spate, am citit ultimul bilet, era ultima întrebare a ta, care nu avea încă un răspuns, ,,Cum trăiești când știi că nu mai aștepți nimic de la viață?” nu știu când ai scris-o, îți voi răspunde mâine, întâmplător sunt și eu expert în viață fără sens, mai ales acum, dar acum, în seara asta mă întorc în casă, să stau cu ei, să beau whiskey cu gheață, să mănânc cina făcută de Mioara, după sticla asta voi dormi, pot să-ți spun că am dormit, nu sunt odihnit, nici limpede, dar sunt funcțional, i-am spus Mioarei că vin la tine, să vină cu SUV-ul copiilor, îi spun așa pentru că aseară le-am dat-o în dar, dacă-l va deranja adaptarea manuală, o va desființa, a spus Bogdan, se vor întoarce în Franța cu mașina, azi, după ce ajunge Mioara merg cu Bogdan să facem actul de donație, îl dăm la tradus și legalizat, nu te las singură, destul că stai singură noaptea, un singur cuvânt face dificil răspunsul la întrebarea ta - știi - când știi ce spui tu, se adaugă lipsei de sens un nonsens și mai mare și singura cale este să te minți, să joci rolul pregătit de univers, sau să refuzi, negând totul, tu ai jucat piesa până la capăt, eu nu știu de voi putea, și mie mi s-a accentuat nonsensul, va crește și mai mult peste două zile, am apreciat la tine luciditatea, înfiorătoarea luciditate care mă poartă și pe mine printre stele, dacă n-am ști, sau am ști mai puțin, am trăi mai liniștiți, dar știm, știm, știm și trebuie să facem alegerea și e greu... dar deja am început să vorbesc despre mine, și-acum e despre altceva, a venit seara și-ți spun că am bifat niște alegeri făcute, mi-am mai cumpărat câteva sticle de coniac, e mai bun decât orice whiskey, trebuia să aduc o sticlă aici s-o beau cu tine, Mioara a adus, dar sunt prea mulți de față, ce-ar zice să mă audă că închin cu tine, ai văzut? sunt colegii tăi de la școală, e și șoferul, sunt și elevi, foști elevi, acum studenți sau angajați, sunt vecinii noștri, toți sunt aici, sunt mulți din firma noastră, e și Karol, știi? mi-am făcut testamentul, îi las ceva bani și lui, pentru fundație, pentru amărâții care au trecut spășiți pe la sicriul tău, niciodată n-am avut la masă atâția oameni, îmi place să vorbesc cu tine, mâine-ți voi face o surpriză, nu-ți spun nimic de-acum, vei vedea mâine dimineață, iarăși voi veni la prima oră, atunci îți voi spune, asta dacă nu vei vedea singură, va fi frumos, ca pe vremuri, acum plec, trebuie, te las iarăși singură, dar nu pentru mult timp, beau trei pahare de coniac și mă culc, iarăși îți spun că am dormit bine, chiar dacă-ți spun și că nu sunt nici limpede, nici odihnit, nu-i timpul odihnei, mai am ceva treabă pe aici, uite surpriza, sunt treizeci de trandafiri olandezi, aș fi vrut să fie de la noi, dar te-ai grăbit, eu îți ridic capacul și ți-i pun peste tine, oricum vreau să te mai văd, ceilalți ți-au făcut coroane frumoase cu flori naturale, cei mai mulți, eu am vrut să-ți dăruiesc ce ai iubit cel mai mult, știi, aseară Mioara și copiii, după ce le-am confirmat intenția mea de a te urma, mi-au propus să merg cu Mioara în Franța, să ne luăm o căsuță acolo lângă ei, cu pensiile și cu banii din cont trăind fără probleme, mi-am cerut iertare, Mioarei în primul rând, apoi și copiilor, spunându-le că ei sunt beneficiarii testamentului meu, să aibă grijă de ei și de Mioara, dar nu pot face altfel, am plâns, știi? pentru prima dată de când ai plecat din casă am plâns, explicându-le ceva foarte simplu, nu mai pot trăi fără tine, aș pierde doar vremea, atunci am plâns, când le-am spus asta, au tăcut, cred că au înțeles, oricum Mioara a dormit cu mine în pat, mi-a spus că îi este tare urât singură, la etaj, am acceptat poziționându-mă la marginea patului, am dormit bine amândoi, e și ea epuizată, și azi de dimineață s-a trezit și a făcut mâncare pentru amiază, zicea că nu-i vorba de bani, dar copiii trebuie să mănânce bine cât mai stau, apoi când pleacă la ei le va face mereu mâncare bună, înainte de a adormi m-a mai rugat o dată - Iona, hai cu mine în Franța, putem trăi amândoi pe lângă ei, renunță la gândurile tale, crezi că Letiției nu i-ar plăcea să te știe acolo, iar mi-am cerut iertare, apoi am adormit, noroc cu cele trei coniace, ești tare frumoasă și azi, regina trandafirilor, mai sunt câteva ore în care povestim față în față, și cu Mioara am povestit multe, dar e altfel, săraca Mioara e distrusă, dar nici ea nu plânge, adună în inimă rezolvându-le pe toate, amână jalea pentru mai târziu... se-adună lumea, noi suntem toți, au venit și preoții, de frumoasă ce ești nici nu te acoperă când te scot din celulă în sala mare, capela este plină, mulți n-au mai încăput, parcă-i vie, parcă-i vie, se șoptește în mulțime, un puseu de disperare crește când doi ciocli te acoperă, vrând să scoată trandafirii, lăsați-i acolo! a strigat Mioara, acoperiți-i! am întărit eu, cioclii au privit preoții, au primit acceptul, rotind piulițele, închizând pe veșnicie cutia de lemn lăcuit, iartă-mă, iubirea mea, dar n-am văzut casa decât de la distanță, groapa nu este la aleea principală, terenul înierbat, înclinat tare, făcându-mi imposibil accesul, nici staționarea pe alee nu este sigură, mă ține să n-o iau la vale, cine crezi, Karol, era aproape și i-am făcut semn, ultimele cuvinte, sigiliul gropii, pumni de țărână bătând la ușa casei tale, vrei? mă-ntreabă Karol, da, îi răspund, zbor printre morminte dus pe sus de doi gropari chemați de Karol, mă așază pe malul de pământ și-mi dau trei bulgări de pământ negru, greu, untos, pe care-i las peste sicriul tău, spunându-ți în gând să nu-ți fie teamă, că nu vei fi multă vreme singură.
M-am îndepărtat de tine ajutat de Karol, sunt lângă mașină, parcarea e goală, doar eu și Karol, așteptat de Karmen și copii, le spun să meargă la restaurant, la masă, eu mă descurc, vreau să stau pe scaunul șoferului privindu-te pe tine care stai în dreapta, ce zile fericite am avut noi... și câtă singurătate e pe lume, o sun pe Mioara și-i spun că nu merg la masă, ne vedem acasă, să stea liniștită, nu fug, în parcarea capelei am rămas aproape două ore, m-a trezit apelul Mioarei, îi spun adevărul, hai acasă, te-așteptăm toți, dar nu sunteți toți, ea e-aici, cu mine, hai Iona, las-o să se odihnească, eu te las, odihnește-te noaptea când mă odihnesc și eu, ziua te țin de vorbă, îți spun tot ce fac și pe unde merg, uite, ieri am parcat mașina în garaj cu intenția de a nu o mai folosi, căruciorul ușor al mașinii îl folosesc în casă, iar când ies în lume merg cu cel fix sau cu mașina electrică, asta voi face în zilele următoare, am ceva treabă la barieră, vreau să stau lângă răstignirea de piatră numărând trenurile, și, dar asta nu-ți spun, notându-mi orele de trecere, apoi mai vreau să cronometrez ceva, timpul de traversare liberă a șinelor, știi că dacă-ți dai drumul de lângă răstignire ajungi dincolo în șapte-opt secunde? da, atât îmi trebuie să trec, dacă nu acționez roțile, și, bineînțeles, dacă roțile trec, cele mici, din față, mai ales, apoi mai cronometrez un parametru, dar nu-ți spun nici asta, unde se află trenurile înainte cu opt secunde de trecerea la nivel, asta pentru a ști până la ce distanță traversarea mea este sigură, dar, cum am spus, dacă nu intră vreo rotiță între șine, așa cum s-a întâmplat atunci cu Mioara, exersarea zilnică are dublu rol, să-mi sporească precizia, eliminând șansa erorii, să nu crezi că e simplu, vreau să pară, chiar să fie un accident, hazardul să mă ajute, ajutat de mine, sper să-mi iasă înainte ca Mioara să plece la copii, ce femeie minunată, a rămas cu mine, știe că am nevoie, fiind foarte afectat de moartea ta, ea nu știe că noi vorbim zilnic și eu îți spun tot ce fac, cu ea nu prea mai vorbesc, simt că mă descoase, de parcă m-ar bănui de ceva, așa că vorbesc doar cu tine, de fapt cu tine aș fi vrut să mă căsătoresc, i-am spus-o Mioarei cândva, ea mi-a spus, am bănuit-o de gelozie, că nu e cazul, decât dacă mă ceri tu, oricum mi-ar fi plăcut să-ți fi fost soț, era altfel, cred că șansele mele să te găsesc ar fi fost mai mari, eu oricum mă pregătesc, ieri am traversat orașul în cărucior, vizitându-l pe cel care i-a făcut mamei mele obeliscul, sper s-o găsesc și pe ea, am intrat sfios, deschizând ușa larg, să încap, sculptorul era cu spatele, lustruia un cap de copil, trecuseră ceva ani, deși mă schimbasem destul de mult, m-a recunoscut, răspunzându-mi la salut:
- Bună ziua, domnule, v-au distrus zborul? sau ce v-a adus pe la mine?
- Nu, zborul mamei e tot acolo, dar vreau să zbor și eu, aș avea nevoie de o aripă, aveți aici proiectul și banii, aruncați o privire și spuneți-mi dacă sunt de ajuns.
A studiat cu atenție desenele mele, a făcut niște calcule, erau suficienți.
- Cu blestem, sau fără?
- Fără, pe placa de bază veți scrie doar cinci cuvinte, ,,CE MULT TE-AM IUBIT!”