Mă apucă uneori un dor așa puternic, nu de casă, ci de locurile pașnice care, în copilărie, îmi ofereau atât de multă alinare.
Copacii, în care mă urcam, fructele, pe care le mâncam din aceștia, florile, care cu fiecare ocazie reieșeau și se deschideau, așteptând să devină povara pe care crengile firave o aveau de dus până ce o mână dornică și binevoitoare venea în ajutorul lor.
Toate astea și poate și multe altele pe care aș putea să le spun, sună ca niște povești, ori o fantezie ce nu poate apărea decât în vise sau în scrierile unor oameni cu mult mai dibaci decât mine.
Toate astea... toate astea! Absolut toate nu sunt acum nimic mai mult decât niște amintiri frumoase și totuși... chinuitoare.