E foc. Din clopotniță iese fum în fiecare dimineață, pe la cinci. Un fum lăptos, amestecat cu ceața dimineții, se lasă peste sat ca o năframă grea. Oamenii spun că e semn rău: strigoii s-au cuibărit acolo, iar clopotele s-au încurcat cu cele de la cimitir.
Bătrânele, la fântână, își fac cruce și șoptesc că, în fiecare seară, blestematele ies să-și tocească ghearele și colții pe mieii frângeți de pe turta oilor. Și că Dumnezeu ar fi pedepsit clopotul: de atunci bate dogit.
Pe mine mă frământa altceva: de ce mieii? De ce oile și nu oamenii?
Într-o noapte târzie, treceam pe uliță după ce am stat la unchiul Ivan. Vântul răscolea colbul de pe drumuri, respirația se îngreuna. Demult nu plouase, drumul de țară nu mai mirosea a umed, a proaspăt. Era uscat, greu și, dacă inspiram mai mult aer, mi se umpleau plămânii cu cioburi care îmi zgâriau pereții.
Câinii lătrau fără rost, parcă erau un cor: începu unul, apoi doi, și se implica tot satul, o mică orchestră canină. Satul dormea strâns.
Când am ajuns la biserică, am zărit-o pe Lena. Descuia ușa clopotniței și urca scările. Am rămas nedumerit. Cum avea ea cheile? Numai părintele Arsenie și clopotarul Petrache le țineau, și tot satul știa asta.
Am mers acasă, dar somnul nu s-a lipit de mine. Eram curios ce caută Lena acolo. Până la urmă, pe la trei, m-am dus iar lângă biserică. M-am așezat în iarbă, ascuns, cu ochii pe turn. Roua rece îmi udase genunchii, iar frigul nopții mușca cu poftă obrajii. Dinăuntru veneau sunete stranii: chicoteli înăbușite, șoapte, oftări. Uneori trosneau scândurile, alteori se auzea un geamăt prelung.
Pe la patru, când abia se crăpa de ziuă, l-am văzut pe Petrache. A ieșit din spatele clopotniței, cu cămașa lipită de trup și obrajii încinși. Își aprinse o țigară, dar mâna îi tremura. Scotea un fum greoi, când, deodată, din întuneric, două mâini albe l-au smuls înapoi, ca niște gheare împietrite și înfometate. Se auziră din nou chicoteli, apoi gemete sugrumate și ușoare lovituri în scândura clopotniței.
După un sfert de oră, Petrache a ieșit iar. Ochii lui erau goi, privirea rătăcită. Și-a aprins altă țigară și stătea ca o stafie: dădea impresia că se transformă câte puțin în strigoi. Cu un sfert de ceas înainte de cinci, Lena a coborât. Și-a strâns basmaua pe cap, s-a furișat printre umbre și a dispărut pe ulița pustie.
Nu era nicio poveste. Lena era adevăratul strigoi. Îi sugea vlaga lui Petrache, noapte de noapte. Și el, sleit de puteri, mai trăgea clopotele la răsărit și se târa spre casă, la soția lui și cei trei copii.
În noaptea aceea am visat și eu. În vis, clopotul bătea singur, nimeni nu-l trăgea. Din turn curgea sânge, roșu ca jarul, iar mieii se prefăceau în oameni care gemeau cu ochii dați peste cap. Lena stătea în vârf, cu basmaua fluturând, și râdea cu dinți lungi, ascuțiți. Ziua următoare eram hotărât să-i spun Elenei, soția lui Petrache. Să-i zic că Lena, strigoiul, îi scurgea vlaga soțului ei.
A doua zi, tata a venit să mă ia la oraș. Se apropia începutul anului școlar, treceam în clasa a șasea. Am plecat, dar nu am spus nimic nimănui. Tot ce văzusem rămăsese acolo, în clopotniță, una din legendele satului.