Pe mine nu mă enervează, ca pe alții, vorbăreții fără rost, flecarii din locurile publice, oamenii „care-și pun viața pe tarabă” și te incită să o faci și tu, care dau sfaturi fără să le ceară nimeni, care își spun părerea despre orice și vor să li se dea dreptate de către toți ceilalți. Pornesc de la ideea că, oricum, nu pot să îi alung de acolo și că nici eu nu o să renunț, doar din cauza lor, la problema pe care o am de rezolvat; atunci, găsesc motive de amuzament.
Spre exemplu, fac pariu cu mine însumi cine va fi prima persoană care va începe să turuie pentru toți și o nimeresc aproape de fiecare dată. Ghicesc, tot de la început, de cele mai multe ori, care va fi adresantul cu care va iniția o discuție în doi, dacă spusele ei nu vor avea reacții publice.
Să spunem că suntem în fața cabinetului de interne de la o policlinică. Cum procedez? Este foarte simplu!
Întâi elimin tinerii, apoi elimin persoanele care au privirea în pământ, pe cele care sunt evident suferinde, iar dintre ceilalți aleg o femeie care întoarce capul după toți doctorii și pacienții care trec pe hol, care, din când în când, se uită atent la toți ceilalți de lângă ea, care are o privire ageră, scrutătoare, care se foiește fără rost, care nu are astâmpăr.
Și, foarte importantă este vârsta!
Trebuie să fie cam între 65 și 70 de ani. Adică, suficient de matură, ca să aibă autoritatea „experienței de viață”, să poată emite judecăți de valoare „profunde” și să dea sfaturi, dar nici prea bătrână, să pară „sclerozată”. Cu siguranță, ea va fi cea care „sparge gheața”. Cam așa:
„Ce ți-e și cu doctorii ăștia! Întârzie întotdeauna! Dar, ce să-i faci, suntem la mâna lor, iar cu timpul, dacă îmbătrânim, avem nevoie tot mai mult de ei, nu?”
Sau:
„Uf, ce căldură! Dacă o să mai țină mult seceta asta, la iarnă nu o să avem ce mânca! Nu mai sunt vremurile normale! Nu vedeți că ba este secetă, ba sunt inundații? Ne pedepsește Bunul Dumnezeu pentru destrăbălarea care este în lume!”
Dacă nimeni nu zice nimic, după câteva secunde încearcă o conversație direct cu cineva din grup.
Este simplu să aflăm cine este.
De regulă, trebuie să aibă cam aceleași calități ca persoana deschizătoare a dialogului, eventual la un nivel puțin mai redus. Pentru că flecarul are intuiție, el știe cu cine are șanse la discuții din genul „vorbim doar ca să ne aflăm în treabă”. Trebuie să-i semene din cât mai multe puncte de vedere. Și atunci, dialogul va arăta, probabil, astfel:
- Și dumneavoastră tot cu fierea?
-Nu, eu sunt cu stomacul. Fierea mi-am scos-o acum patru ani, era a treia operație, că până atunci mai făcusem două la burtă. Acum am cinci, deoarece în urmă cu doi ani m-am operat la ochiul drept și anul trecut la stângul.
- Și bărbatul meu a avut operație de fiere, dar el nu a făcut-o cu metoda clasică, l-au operat laparoscopic. La ochi s-a operat cumnată-mea, s-a dus la un doctor care zicea că el folosește laserul, însă nu i-a reușit operația, este foarte nemulțumită. Vezi, la bărbatu-meu s-a potrivit metoda modernă, dar la cumnată-mea nu! Zău, nu mai știi cum este mai bine!
Și tot așa, până când vine doctorul și una dintre cele două persoane intră în cabinet.
Sunt situații în care, cu flecarii mă distrez chinuindu-i, mai ales dacă sunt singur cu ei. Ori fac cumva să în stopez din vorbit (ceea ce este mai greu) ori nu le satisfac nicio curiozitate.
Și procedez astfel chiar de mai multă vreme!
Iată un exemplu, mai de demult:
Soția mea avea concediu și era la părinții ei, împreună cu băiețelul nostru, iar eu îmi planificasem să le fac o vizită, de o zi doar, că aveam probleme mari la serviciu. De concediu pentru mine nici nu putea fi vorba atunci!
Am plecat în grabă de la unitate (eram ofițer) și, ca să prind trenul, nici nu am mai avut timp să trec pe acasă ca să mă schimb „în civil” (încă nu aveam mașină).
Cu un tren personal am călătorit de la Timișoara la Arad, iar de la Arad m-am urcat în altul, care mergea la Brad.
În acesta din urmă, după destul de puțin timp, am rămas în compartiment doar eu și o țărancă de vreo 70 de ani.
S-a uitat la mine cu atenție, mi-a „cântărit” gradele, apoi a intrat în vorbă:
- Mergeți la Ineu, domnule dragă?
- Nu...
Știa că la Ineu erau două unități militare importante, cu mulți ofițeri și, probabil, a crezut că am treabă acolo.
- Da, unde mergeți cu trenul ăsta, că vă văd ofițer, dacă nu vă supărați?
- La neamuri...
Ies din compartiment și îmi aprind o țigară, deși nu voiam neapărat să fumez. Trenul oprește într-o stație, iar eu intru înapoi.
- Da ce neamuri aveți prin părțile noastre?
- De-ale nevestei...
Mă duc din nou pe hol, mă uit pe geam, dar trag cu ochiul și la femeia din compartiment. Deja dădea semne de agitație.
Și „interogatoriul” continuă, în timp ce trenul lasă în urmă mai multe halte și gări mici:
- Domnule ofițer, sunteți supărat pe mine că vă întreb?
- Nu...
- Cumva soția dumneavoastră este de pe aici?
- Da...
Părăsesc încă o dată compartimentul și mă îndrept către capătul vagonului, ca și când m-aș fi dus la toaletă. Stau mai mult timp pe acolo, mai fumez o țigară, mă uit pe geam, mai oprește trenul într-o stație... mă întorc lângă femeia care murea de curiozitate să afle cât mai multe despre mine...
- Da, de unde ziceați că este soția dumneavoastră??
- Păi, dintr-un sat, de mai încolo puțin...
Și tot așa încă vreo patru-cinci schimburi de replici, încă vreo trei-patru stații și, după ce „am fiert-o” aproape două ore, dintr-odată, femeia, pe un ton ferm, mă ia la rost:
- Imediat, la prima oprire eu cobor, îmi spuneți, vă rog, până la ce stație mergeți?
- Care este prima oprire?
- Răpsig.
- Acolo cobor și eu.
- Chiar?!?
Exact atunci a oprit și trenul, am coborât din două mișcări și am luat-o rapid spre centrul satului.
Nu mă depărtez mult de haltă, că aud strigăte în urma mea:
„Domnu ofițer, domnu ofițer, stați puțin, vă rog tare mult!”
Inițial am crezut că mi-am uitat ceva în tren. Dar femeia mă ajunge din urmă și, disperată, gâfâind din greu, zice:
„Dar... nu mi-ați spus... cine este soția dumneavoastră...”
Atunci, considerând că m-am distrat destul, i-am spus, pe scurt, dar cu detalii pe care le-ar fi aflat oricum, ulterior, din sat: cum o cheamă pe soție, „de-a cui” este, câți copii avem, cu ce ne ocupăm la Timișoara ș.a.
Fosta mea colegă de compartiment s-a luminat dintr-odată:
„Da?! O știu pe doamna, de când era mică, îi cunosc și pe părinții ei!
Să vă dea Dumnezeu sănătate! Că mare noroc am avut cu dumneavoastră! Am avut cu cine povesti tot drumul până acasă! Tare de treabă sunteți, nu vă țineți cu nasul pe sus ca alții și știți să vorbiți cu oamenii mai simpli, ca noi, de la țară!”