Îți scriu ca și când chiar ai citi. Ai scoate mâna albastră prin pământ și ai trage în groapă scrisoarea. Poate și o lumânare din multele pe care ți le las, așa, provizoriu. Pe întuneric, într-un spațiu gol din mijlocul pământului, prin ochii tăi încă vii s-ar plimba cuvintele mele și ai înțelege ce se întâmplă cu noi și cum se vede lumea prin mine – această mică parte din tine.
Scrisoarea de față e diferită. Ți-am lăsat multe la mormânt, la fel cum își lasă bătrânele cafeluțe virtuale și „bună dimineața” pe rețelele sociale. Mi s-a părut un mod simpatic și copilăresc de a face pace cu lipsa ta. La început, nu a fost greu deloc. Eram prea preocupată să îmi iubesc mama și să visez ca orice copil. Ceea ce m-a supărat a fost doar emoția ei necontrolată; plângea mereu când vedea scrisorile așezate acolo, lângă felinar.
Adevărul e că sunt atât de tânără, tată, dar respir moarte prin toți porii, în fiecare mișcare pe care o fac. Oglinda îmbătrânește când o privesc. Trăiesc invers. Senectutea e acum. Iubirea nu mai e interesantă, a devenit pur culturală pentru mine; contemplu moartea până se sperie de mine. O pictez cu blândețe. Scriu despre ea în speranța că voi primi un semn de la tine, să-mi spui ce urmează dincolo. Noaptea, în mod special, mă obsedează întrebările. Ce se va întâmpla cu ideea de conștiință, cu monologul meu interior; unde se duc toate aceste idei, mari și mici? Se opresc pur și simplu? Dacă da, atunci ce voi face fără mine însămi? Lumea de acum mă împinge obsesiv spre iubirea de sine. Cât de multă se poate, un individualism total, dar ce voi face când voi ști că pier și nu o să mai existe nici măcar singurătatea?
În frenezia marotei care domină secolul – trăiește, viața e scurtă – eu nu fac altceva decât să stau pe loc, privind cum alții aleargă și se calcă reciproc. Când nu mă gândesc la sfârșit, mă gândesc la tine. La cum ar fi fost să te am. Nici nu știu cum o fac exact, fiindcă nu te cunosc mai deloc, dar se întâmplă. Adun amintiri și vorbe de la mama. Și când nu mă gândesc la tine, pictez. Când nu pictez, gândesc iar, pur și simplu… Suficient de mult, încât cred că aici începe drumul spre pădurea întunecată, plină de obstacole: autosabotajul, ura, deznădejdea față de viață.
Nu e ca și când pictura e lipsită de exercițiul gândirii. Dimpotrivă. Dar e un alt tip de gândire. La mine e una tandră, prin care mintea construiește o poveste coerentă, o emoție. Am noroc că sentimental — față de lume — mă situez între obsesiv-romantică și, câteodată, aromantică.
Am început să observ cât de mult îmi place să fac cruce aluatului de pâine înainte de a-l băga în cuptor. Mereu prelungesc acest moment cât pot de mult. La fel și când o rup cu mâinile.
Ce farmec are un parfum vechi, pe care azi nu îl mai folosește aproape nimeni... Doar așa, să îmi imaginez cum mirosea sânul mamei înainte de a se spăla ca să mă alăpteze.
Cât de mult mi-ar înfrumuseța viața un set de ceai văzut la un butic vintage, pe care să-l încununez ritualic, ca de obicei, în singurătate, când lumina nu mai are putere și se face galbenă la fereastră, învelind păturica burgundie, scămoșată, ce zace pe fotoliul meu. Chiar dacă unora li se pare vetust și inutil, eu cred că e pur și simplu frumos. Mai am puțin și o să înceapă să îmi placă să fac și cumpărături. Și nu o spun ironic.
Azi îmi place să stau pe pat, privind fotoliul ăsta doldora de schițe și picturi și chiar să cred că se poate trăi din vise, priviri, gusturi și alte senzații. Nu visuri — pentru mine, ele reprezintă un pas spre acțiune. Iar asta mă obosește destul de tare. Cât timp să te minți trăind frumosul efemer, ca o brățară din cuburi colorate de zahăr?
În viață ne trebuie sens, tată. Tu știi asta cel mai bine. Sensul meu, acum, e să îți spun cine sunt. Cum am existat și fără tine. Cum după fiecare noapte, oasele mi s-au alungit, mușchii mi s-au format. Am crescut. Acum îmbătrânesc la propriu. Am câteva riduri sub ochi și mă așteptam să-mi provoace o criză, dar nu. Îmi sunt indiferente și mi-aș dori ca fiecare femeie să aibă parte de pacea asta. Câteodată mă bucur că, în sfârșit, am scăpat de inocența aceea umedă a ochilor, care trăda o fetiță crescută în mult bun simț și iubire feroce. Fără vreun instinct de conservare în societate.
Eu chiar înțeleg de ce ai ales să pleci. Ceva din fantoma durerii tale se prelungește prin mine. Sensul meu, acum, e să fiu împăcată cu ceea ce am făcut astăzi. Am urcat cel mai înalt deal de la marginea orașului, privind cerul, zâmbind. Ca de obicei, păsările, sătule de chiflele oferite de pomană în cimitir, făceau gălăgie. Soarele îmi ardea plăcut pielea și peste tot mirosea a pământ îngreunat de ploaie.
Am trecut pe lângă mii de cruci, mii de vieți trăite, de o parte și de alta a aleilor pietruite, ca să ajung la tine. Să îți aprind o lumânare și să rup frunzele uscate ale florilor plantate cu mâinile mele. Să privesc încă o dată fotografia ta, să mă mir de cât semănăm și să îmi doresc să nu ajung ca tine. Nu vreau să pară că exagerez, dar în liniștea de la mormântul tău mereu se înnorează. Când vin, parcă simt în vânticelul acela surd cum mă cerți, că nu m-am străduit prea mult să ajung cineva. Nici tu nu te-ai străduit să rămâi viu. Pare să fie o chestiune de familie, dacă privesc în urmă.

Știi ceva? Dacă în acest moment aș fi medic sau vânzătoare, mi-ar fi totuna. În capitalism, valoarea unui om e direct proporțională cu voința lui de a deveni ceva mai mult. Mai bogat, mai frumos, mai productiv. Ce cuvânt greu – voința. Mă înfricoșează gândul că poate au dreptate și fiecare dintre noi are cel puțin o datorie pe pământ, aceea de a muri demn.
Eu vreau doar să știu mai mult. Să simt mai mult. Doar prin asta m-am identificat, indiferent ce am lucrat. Nu am putut să fiu ca tine. Nu mi-am dorit niciodată atât de mulți bani pe cât ți-ai imaginat tu că poți strânge; nici statut. Nu mi-am dorit niciodată să simt puterea imensă pe care o pot avea, simbolic, când în fața mea se află un pacient cu moartea pe umăr, de exemplu. Nici un complex mesianic nu am, care să mă țină pe linia de plutire într-o astfel de meserie, în care ești sunat la orice oră din zi, de voci tremurate sau nepoliticoase, disperate să rămână în viață. Medici empatici nu am mai văzut de mult timp, pentru că altruismul moral e o glumă în fața unui salariu decent în țara noastră. Iar despre pasiune intelectuală… ce să mai vorbim. În schimb, oameni bolnavi, da, din ce în ce mai mulți. Miroase a boală pe străzi, a sărăcie, dar românii mereu au știut să le acopere. Și, cumva, îi iubesc pentru asta.
Să ajung o mare artistă sună tentant. Poate fi un motiv bun să mă târăsc pe pământ fără să mă plâng la fiecare secundă, pentru că finalul e înalt și necesită dedicare. Mi-ar distrage atenția de la războiul din Ucraina, apoi, ar veni natural să iubesc singurătatea, poeții triști, rutina de a desena și combina culori în fiecare zi. Poate chiar la aceeași oră, dacă mă ambiționez destul de tare.
E acel moment al vieții când mă uit în urmă și realizez că le-am bifat aproximativ pe toate. Studii, un loc de muncă. Am iubit, am suferit, m-am plimbat. Am cunoscut oameni minunați, pe unii la timpul potrivit, pe alții, la timpul nepotrivit. Și ne-am depărtat, urmând să sufăr mult, asigurându-mă că ei nu vor ști niciodată. Da, am ce să gătesc și un loc de dormit. Vreo doi amici buni și o mamă sănătoasă. Copii nu vreau să aduc pe lume, deocamdată, nici căsătoria nu simt că mi se potrivește. Atât? Gata, despre asta e viața? Nu schimb lumi, nu alterez percepții. Ce pot face ca viața mea să conteze cu adevărat?
Viața de artist mi se potrivește cel mai bine. O agonie ca un fir lung de ață, între două continente. Unul al nepăsării, altul al căutării. Cu toate astea, undeva în colțul minții mele, pe care nu-l știe nimeni, eu văd un perete ca o graniță a lumii, pe care scrie: „Totuși, la ce bun?” Chiar mai contează asta, când inteligența artificială se dezvoltă ca o floare carnivoră, păcălind oamenii, în timp ce individul poate obține validarea în câteva secunde? Fără muncă. Fără durere. E suficient să fii mediocru — nici măcar sclipitor de prost. E amuzant cum poți deveni o adevărată revelație din pură întâmplare. Sau să te perfecționezi toată viața cu adevărat și nimeni să nu audă de tine. Nu mai avem curente, stiluri clare, idei noi de anulat. Curiozitatea e din ce în ce mai mică. Ne eliberăm treptat, involuntar, de povara gândirii. Avem la dispoziție o infinită libertate prin care, de fapt, ne repetăm predecesorii la nesfârșit. Singurul procent original vine din modul subiectiv prin care trăim o experiență. Deși nici de asta nu mai sunt complet sigură.
Arta se reduce la linie, apoi la punct, la atom. Apoi — la nimic. Probabil că trăiesc în secolul penultimei categorii. Am pictat și oameni și flori, și viață și moarte. Dar nu, e musai să pictăm transumanismul. Asta e, probabil, următorul pas, dacă nu cumva pictura a murit definitiv. Cineva trebuie să o facă, nu? Asta ne preocupă acum. Cine ar picta unirea morbidă a omului cu metalul rece al unui robot, cu o plăcere sinceră? Cu… magie?
Dacă la Revoluția Industrială, oamenii erau disperați că își pierd locurile de muncă, astăzi îmi e frică de asta și de ceva în plus. De teama că artificialul va înlocui un prieten, o emoție. Umanitatea.
Și se spune că în artă trebuie să fii sincer. Eu mă întreb: cine mai crede astfel de povești? Cel puțin, antropologia și psihologia socială exclud o astfel de ipoteză în lumea modernă. Dacă ieși pe stradă fără o identitate provizorie și începi să vorbești cu oamenii, vei fi rănit, mai devreme sau mai târziu. Asta dacă nu ești un zeu spiritual autoproclamat, prins în psihoza păcii și a iubirii necondiționate, neatins de nimic.
Mulți oameni sunt absolut terifiați de autenticitate, deși încearcă să o mimeze. Una oarecare, ca un colaj bogat, nu a lor. Să fii sincer e aproape malefic. Face bine sufletului, dar te închizi singur în beciul istoriei. Cu excepția momentului în care scrii poezie intimistă — aici, sinceritatea și frumusețea cu care privești un gest banal, mecanic, ca aprinderea unei țigări, devin o întreagă artă; dar m-am plictisit de asta, să citesc cine trăiește mai mult sau mai intens.
În artele plastice, să imiți e o cale productivă pentru succes. Privesc în jur și văd pasionați care încearcă să livreze arta experimentală, conceptuală, instalații șocante vândute cu milioane. Idei aparent mari (și unele chiar sunt) prinse abstract într-o execuție fără formă, unde nu e nevoie nici măcar de o bază tehnică. Și chiar funcționează, dacă analizezi ce fel de lucrări apar la bienalele internaționale.
Știi ce e fascinant, azi, tată? Că poți interpreta o întreagă planetă dintr-un mănunchi de crengi, expuse ca spectacol artistic. Orice produs artistic devine orice vrei să fie. Nimicul poate să însemne totul, până aici a ajuns setea generală de originalitate a omului. Uneori chiar nu mai e interesant să cunoști ceea ce a vrut artistul să exprime. Sau dacă transmite, măcar, emoție. Una care să te urmărească până în starea de veghe. Lumea aplaudă, geme de snobism cu buzele țuguiate și sprâncenele ridicate până la ceafă. Apoi mergem acasă cu Uber-ul și în secret ne uităm la iUmor, prinși într-un spectacol continuu.
Alteori, o fărâmă din nostalgia trecutului uman se strecoară tiptil, semi-academic și kitschos pe șasiurile perfect pătrate ale doamnelor care iubesc florile, glastrele și peisajele de vară. Se vând. Și eu am vândut. Și noi, doamnele, avem ce pune mâine pe masă. Ambele variante mi se par triste. Chiar stranii.
Odată am pictat un elefant cocoțat pe un munte de monede, o comandă puțin dubioasă și neliniștitoare, dacă mă întrebi pe mine. Nu am avut de ales, pentru că arta autentică, de multe ori incomodă, nu se vinde într-o societate a decorativului, care oricum e săracă. Deși execuția elefantului nu a fost cine știe ce, am stabilit un preț mai mare decât de obicei, să compenseze starea pe care am avut-o când l-am pictat. Cred că așa se simte și o prostituată începătoare, când încearcă să facă bani din pasiunea ei. Dar dacă nu vindem, Nina, nu vom avea lumină, mi-am zis. Și de ce să fac altceva decât ceea ce sunt menită să fac?
Știi și tu foarte bine că tot ce a fost de spus, s-a spus. Arta nu schimbă lumea, respectiv voința arlechinilor fascinați de putere sau a oamenilor care s-au obișnuit să trăiască făcând alegeri într-un mod nepăsător. Și știm asta cu toții, dar nimeni nu o spune prea des. De teamă că singurul nostru colac de salvare se va sparge. Iluzia sensului. Artei nu i se mai recunoaște valoarea monumentală. Ea poate exista și fără emoție. Prin ochii mei, a devenit doar o întrecere bazată pe ideea: „Cine creează încălcând cât mai multe reguli, sporind urâtul?” Nici măcar acel urât clasic, estetic, erotic, ezoteric — ca la Redon sau Schiele. Și asta pare că nu mai are sens sau farmec. Totul se intelectualizează. Muzeele sunt camere frigorifice.
Cred că ți-ai dat seama până acum ce simt – o nevoie teribilă de a fi oricine altcineva. Ar fi mai simplu, dar pentru mine ar fi dispariția orgoliului. Aș vrea să rămân toată viața doar un librar cuminte, în semn de protest simbolic față de viață. Să am o viață mică și să mă străduiesc să fiu liniștită. Să mănânc puțin, că banii vor fi puțini, să mă împrumut și să continui să pictez — dar sensul să rămână unic. Alegerea de a rămâne eu însămi.
La cum te știu din amintirile mamei, asta sună catastrofal pentru tine. Nu ți-am onorat genele și numele de familie așa cum ai fi vrut. Cred că m-ai privi cu mâinile încrucișate chiar și în momentul în care aș câștiga vreun premiu internațional pentru măiestrie plastică. Cel mult ai zâmbi sau m-ai îmbrățișa și în spatele privirii tale mândre ar sta un „mereu am crezut în tine; puteai mai mult, altceva, dar nu chiar asta.”
Totuși, nu mă voi mulțumi pentru mult timp să rămân doar un librar cuminte. Azi, la 25 de ani, ca un tăiș de cuțit am început să înțeleg că îmi trebuie urgent un vis. Unul întins ca untul moale pe pâine, în soare, care să mă ajute să supraviețuiesc. Unul în care să cred cu toată puterea mea, deși, pe ascuns, nu am crezut în nimic, niciodată, cu adevărat. Și nu știu dacă problema e lipsa intensității acelei puteri sau calitatea îndoielnică a visului.
Câteodată, în mod ironic, aș fi vrut să prind doar primii șapte ani din viață în anii ’80. Să mă bucur de brăduțul ăla amărât, care în poze arată mai mult a băț cu crengi lipite și să împachetăm nuci în hârtie de staniol pe post de globulețe. Cadourile ar fi penare din lemn pe care să le pictăm. Să ningă. Am mesteca încet, cu prețuire, fiecare bucățică dintr-o felie de chec cu vanilie. Privirile ne-ar fi obosite de frică, dar atât de sincere. Absolut pure. În temerile noastre, am fi atât de aproape unii de alții. Și m-ar bucura că am trăit o perioadă umanitatea dinainte de era internetului, cu tot cu bunici, acasă. Când conexiunea se făcea mai mult în gând când eram depărtați, nu la telefon. Dar era reală. Era atât de vie, încât te făcea să plângi.
Cred că știu cum o să petrec Crăciunul anului 2025. E sărbătoarea mea preferată. Cel mai frumos împachetat lucru pe care l-a dat capitalismul. Va fi o liniște diferită, vindecătoare, în care zăpada va sclipi. Chiar dacă nu va fi zăpadă. Fără telefon, fără internet. Tu vei fi acolo. Lângă noi, semeț, în puloverul tău alb, de lână, cu papornița plină de carne de la carmangeria Obor. Lângă noi, lângă brad. Ca atunci, ca în fiecare an. Și poate anul ăsta voi fi un adult fericit.