Narcis Bădărescu nu trece strada. Nu pentru că n-ar putea. Ci pentru că, în opinia lui, străzile ar trebui să se mute sub pașii lui. „Eu nu traversez, eu inspir asfaltul să se reconfigureze,” spune el, în timp ce stă în mijlocul intersecţiei, blocând traficul și recitând din propria operă.
Are ochelari de soare chiar și pe ploaie, căci „soarele interior nu se stinge niciodată.” Poartă un fular de mătase, deși e august, și ține mereu în buzunar un carneţel pe care scrie sonete. Sau, mai exact, ce crede el că sunt sonete. În realitate, sunt niște versuri în care rimează „genial” cu „animal” și „divin” cu „benzina din plin”.
Când se enervează – și se enervează des, mai ales când nimeni nu-i recunoaște „geniul” – începe să scrie compulsiv. Odată, a scris 14 sonete într-un tramvai blocat, doar pentru că o doamnă i-a spus să-și dea jos rucsacul din față. A numit colecţia „Tragedia ignorării mele”.
La cafenea, comandă „un espresso cu personalitate, nu ca mine, ci pentru mine.” Îşi face selfie-uri cu ceştile și postează pe rețelele sociale cu descrieri precum „Eu, în dialog cu eternitatea lichidă.”
Când cineva îi spune că sonetele lui sunt parodii, se umflă în pene: „Parodia e pentru cei care nu înţeleg sublimul. Eu nu parodiez, eu revoluţionez metrica prin revoltă personală!”
Și totuși, în ciuda bădărăniei, a narcisismului și a egoului cât un bloc turn, lumea îl iubeşte. Nu pentru poezie, ci pentru spectacol. E ca un monument ambulant al autoimportanţei, un influencer al absurdului, un sonetist de trotuar care nu trece strada, dar trece direct în folclorul urban.