Dacă mă iei repede, n-aș putea să-ți dau exact ziua în care ea a devenit șoferul oficial. Cel mai probabil într-o dimineață, în care i-oi fi spus ca să evit cearta „da condu tu! dacă tot eşti aşa de grăbită”.
Şi evident că n-am intenționat nimic definitiv, dar cum ne-cum m-am ales cu locul din dreapta. Mi-a luat volanul din mână fără criză, fără proces verbal — așa cum se deposedează lucrurile în orice cuplu: discret, dar definitiv. (Normal că la tine e altfel, la tine totul se discută, se votează, se scrie cu bullet point-uri— daa, știu. Așa bravam şi eu. E prima fază.)
Mergem spre școală. În mașină, tăcerea e densă, dar corectă - nu s-a spus (încă) nimic, dar s-a auzit tot. În cupluri cu vechime, tăcerea nu mai e absență, ci armă în standby: primul care vorbește riscă ori pace, ori explozie — și, paradoxal, uneori le nimerește pe ambele.
— Eu n-am ajuns niciodată în cabinetul directorului, zic, pe ton neutru. Gen remarcă de umplutură, ca atunci când spui că n-ai avut niciodată varicelă. Nu mă laud. Nu mă plâng. Nu deschid vreo rană. E doar o propoziție stingheră — mică, inutilă, și debitată exact în momentul în care liniştea parcă-parcă începea să sune a pace.
Ea trage scurt de volan. Nu semnalizează. (La ce bun? Ne cunoaștem de prea mult timp ca să mai anunțăm schimbările de direcție.)
— Ai grijă, zic. Ia-o și tu mai cu milă.
Dar la ea mila nu e stil de condus. La ea, frâna și reproșul vin împreună — nu e violentă, dar are precizie. Genul ăla chirurgical care-ți spune că, dacă lovește, a calculat deja și despăgubirea.
Mai ales într-o marți dimineață, în care cafeaua a fost rece, copilul s-a încălțat invers, (un talent pe care îl exersează de luni de zile), iar eu am făcut greșeala strategică de a vorbi.
— Și dacă tu n-ai fost acolo pentru că ai fost o minune, nu înseamnă că...
Replica vine fără virgulă de protecție şi pluteşte multă vreme acuzativ. Exact genul de observație care evită contactul vizual şi care într-un raport de audit deşi inserată doar ca notă de subsol, are darul de a te înfunda.
— Nu asta voiam să spun, murmur. Dar sună exact ca mailul ăla în care spui tot ce-ţi trece prin cap și dup-aia revii ca boul cu:„scuze, era pentru altcineva”.
— Lasă și tu, o zi, hârtiile alea și...
(Are o teorie originală despre hârtiile mele. Îi răpesc (ei!) din spațiu, timp și aer. Şi din electroliţi aş adăuga, privindu-i cu coada ochiului spasmul din colţul maxilarului.)
— Ai de gând să nu mai dai tot timpul indicații? Întreb, evident nu ca să aflu ci aşa, cât să provoc o pauză tactică.
Copilul tace.
De obicei bombardează cu întrebări despre Fortnite sau despre câte planete are galaxia, dinozauri și constelații, dar acum e filosof. Se uită pe geam și învârte un nasture, probabil într-o meditație profundă despre viața nasturilor care n-au fost niciodată încheiați.
— Uite-o pe Carla, zice.
Brusc e agitat. Se dezleagă din centură ca un pachet din sfoară și dă să sară.
— Mami, pot să o iau înainte?
Și coboară. Nici n-așteaptă răspuns. Aleargă cu un soi de impuls pe care doar cauciucurile de gumă îl pot susține fără scrâșnet. Niciunul dintre noi nu zice nimic. Uneori, fuga e o formă de terapie. Eu, sincer, îl invidiez.
— Al nostru e cel mai mic. (Fac şi eu o observaţie)
De fapt, cea mai tâmpită observaţie din dimineaţa aia, și au fost multe. Fapt confirmat, în clipa în care o văd cum mă fulgeră de parcă aş fi spus că e şi cel mai prost.
— Să vezi ce dau cu ea...
Nu răspund. (Fac şi eu ceva cu cap). Plus că am învățat că unele replici nu se completează, ci se lasă aşa, să plutească. Intrăm.
În hol, miros de cafea — au un dozator şi parcă parcă… dar un ghiont mă răzgândeşte rapid. Paznicul se încurcă într-un registru cât un dosar de divorț. Îl ține în braţe de-mi vine să-i zic să-i şi cânte cât îl leagănă, că poate-poate adoarme.
— Pixul ăsta scrie cu mov? Dă din sprânceană. Dau şi eu din cap. În mod normal aș comenta. Dar azi nu mai sunt ironic. Azi sunt « tătic ». Mă uit absent la o listă de nume scrise în fugă. Unele au bulină. Altele nu. Recunosc două. Unul e tăiat cu roșu. Celălalt are o bifă mare. Ne cheamă.
În birou e cald. Prea cald. Genul de cald care transformă orice conversație într-o confesiune.
Scaune tari — ca să nu uiți de ce ești acolo. Dosare. Catalogul stă în faţa noastră deschis și peste el — doamna directoare: tunsă scurt (model decizie rapidă), costum sobru (o văd pe nevastă-mea cum îi închide, din priviri, nasturele de la cămașă), voce joasă. Vorbește cu acel ton de funcționar birocratic care n-a ridicat niciodată tonul, dar știe exact cât să apese pe o pauză ca să te facă să semnezi unde scrie „de luat la cunoștință”.
« Mămica » (adică nevastă-mea) vorbește mai mult. Are date. Știe incidentul. Are notițe. Eu dau din cap. Directoarea mă analizează condescendent – cred că-i confirm anumite ipoteze.
Ascultăm. Întrebăm. (Mai mult ea, eu sunt ocupat să mă simt ca un șurub slăbit la un scaun deja crăpat). Semnăm. Cu pixul mov, da. Aparent, și asta contează.
Ni se spune că „așa sunt copiii”. Că e bine că am venit. Că „responsabilitatea e comună”.
(Mă întreb mereu cine e acel „comun”. Pentru că la teme suntem singuri, la crize — separați, iar la ședințe — împreună, dar străini.)
Pe hol, o mamă vorbește apăsat cu o profesoară. Ține o hârtie cu două degete, dar tremură din tot corpul. Citesc pe furiş - plângere oficială pe numele unui elev care se numeşte Tomescu.
— Ai văzut că nu suntem noi singurii nebuni ? (Ca mic semnal de reconciliere). Nu răspunde. S-a băgat deja în telefon, unde probabil deja trimite mailuri.
Aș bea o cafea. (Una bună). Dar nu zic nimic.
— Te las la Horoscop, da ?
Răspund (atent), cu voce de om rezonabil. Sper sincer că dacă joc bine până diseară, scap de mazărea care trebuia (din punctul meu de vedere) aruncată de ieri. Poate — poate! — prind cu băieții o pizza. Una „peste program”. Cu ceva pe blat, dar fără tam-tam. Simplă. Cu bere.
A demarat, dar parcă a mai strigat ceva ? Nu întorc capul. Probabil o să fie și azi reținută peste program.