Plecăm la zece. Nu pentru că am fi matinali, ci pentru că înainte de orice ieșire există ritualul. Unul întreabă, altul răspunde — aceeași întrebare, reluată de minimum trei ori.. „Ai închis geamurile?” „Da.” „Sigur?” „Da.” „Te-ai uitat?” „Da.” Primele două sincere. A treia — strict din instinct de conservare.
Cel care a dat răspunsurile, îndeasă în portbagaj scaunele de pânză colorată de la Leroy. Evident și pătura – aceeași din 2010 – mereu la datorie, cu figura ei de martor tăcut și textil, care poartă (cu resemnare) urmele luptelor culinare: mici, ketchup (doar pe partea mea, că așa-i viaţa), plus niște pete maronii de origine dubioasă, genul de amprente care spun clar o treabă: ieșirile noastre la pădure n-au fost întotdeauna ce-au ajuns acum – adică ședințe de oxigenare regulamentară, cu pachețel de casă, spray de țânțari și aplicație meteo pe telefon ci curate expediții cu scop, strategie, mobilizare şi care se lăsau invariabil cu consecințe. A, şi undiţele. Marca Decathlon - calitate acceptabilă, preț discutabil. Genul de investiţie despre care îți aduci aminte doar când rămâi fără bani și cu reproșul servit precum şpriţul lângă plachie – adică acru şi rece.
Pentru râme, ne-am oprit în drum la un magazinaș de «unelte şi scule pentru pescari» (ma rog, așa scria– și-n plus, avea și câteva scule expuse ostentativ, gen mulinetă agățată de clanță și o vestă cu buzunare multe pe un umeraș îndoit). Pe urmă mi-am dat seama că acolo se vindea și zacuscă, și cârnați, și perii de sârmă, și piatră vânătă, și chiftele şi bâte de cauciuc – semn că viaţa de pescar e complexă şi implică o groază de nevoi. Tanti magazioneră — o femeie cu privirea oblică și voce de teflon încins — a scos un ghem mişcător dintr-un frigider cu mezeluri şi băuturi nespirtoase şi ne-a spus, fără să ne privească, că dacă îi punem în portbagaj „se coc”. (Nu era clar ce anume. Dar tonul sugera că orice bagi acolo, devine moale și inuti). Apoi a împins o tăviță spre noi, cu gestul acela scurt și fără speranță pe care-l fac femeile care au renunțat să mai creadă în bărbați care poartă tricouri gri. (N-am verificat dacă erau cu adevărat râme. Am plătit. Era mai sigur așa.)
Din spate, cu vocea ei de soţie care știe că n-am chef: „Îți iau și ție un espresso?” Automat de plastic, cafea de carton, aroma abandonului de sine. Am zis nu. Evident că mi-a luat.
Ieșim. Copilul urcă fără scandal, semn că ori e bolnav, ori complotează. Își pune centura fără comentarii și declară solemn, privind pe geam: „Mi-ați promis că azi prind doar eu.”
Tăcere. Mă uit în dreapta. Ea: „Caută și tu ceva și pune.” „Ce?” Privire. Și deja știu că e mai bine să nu continui.
Tac.
Soarele iese dintre porumbi cu o jenă duminicatlă, de zici că-şi cere scuze că deranjează. „Ai închis bine la balcon?” „Cred că da.” Greșeală. Într-o familie, „cred că” e totuna cu „nu”. După un timp, își aduce aminte de mă-sa (dacă n-ai noroc, n-ai noroc!) și zice: „I-ai spus că ajungem?” „Da.” „Cum i-ai zis?” Tac. Mai ales că nu i-am spus.
Copilul desenează un cerc pe geam. Iese strâmb. Îl șterge. Încearcă altul. Deja am senzația că trăim în simboluri.
Volanul trage ușor, cu acea insistență pe care o are și conștiința când ți-a zis de trei ori să nu uiți ceva și fix aia ai uitat. Simt. Simte și mașina. Oprește cu aerul unui cal bătrân care știe că urmează potcoava. Cobor. Nici n-apuc să închid portiera și văd: roata moale. Moale ca moralul unui tânăr angajat în prima lui zi de lucru la o fabrică de montat garnituri pentru robineți industriali. Mă uit – spartă (n-am nevoie de aparate de măsură). O văd cum stă cu burta-n asfalt, resemnată, exact ca mine acum trei ani, când am fost la operă cu soacră-mea și m-a pus să-i țin poșeta în timp ce se găsise, pe culoar, cu un fost coleg din facultate – un moș cu dinții montați de-andoaselea – și râdeau complice, bucuroși că descoperiseră coincidența de a fi rămas amândoi văduvi. (Cam la două luni a murit și colegul. Dumnezeu să-l ierte !)
Fluier. Nu a admirație. Nici semnal de lucru. Doar o formă subtilă de înjurătură pe care societatea a decis să n-o pedepsească.
„E moartă?”
Nu răspund. Nu fiindcă n-aș avea ce spune. Ci fiindcă știu prea bine că răspunsul n-ar face decât să încurce liniștea relativă în care ne-am instalat. E exact genul de întrebare la care dacă răspunzi, greșești – iar dacă taci, confirmi. Ca atunci când te prinde nevasta că tragi cu ochiul la o blondă și tu zici c-ai crezut că e colegă de la contabilitate. Mai bine mori elegant.
Caut cricul. Legenda spune că ar fi undeva în partea stângă, lângă roata de rezervă. Realitatea spune că trebuie să scoți tot: pătura, scaunele, undițele, cutia cu râme (care s-au fiert în porbagaj de le-a găsit dracu) și o pungă mototolită de la croissante, aşa că încep să răscolesc. Cricul, desigur, nu e la locul lui – niciodată n-a fost. Scot tot ce aranjasem dimineață cu o mândrie care acum mă umilește.
Și ea tace. Dar nu oricum. Cu acel tip de tăcere care are structură, ritm și intenție. O tăcere ca o formă de monolog cu memorie extinsă care zice: „Ți-ai făcut-o singur, domnule”.
„Ți-am zis de aseară să te uiți.”
Tac. Am învățat că la unele enunțuri nu se răspunde. Se încasează. A răspunde ar fi ca și cum ai încerca să explici de ce ai păstrat numărul fostei doar ca „să nu pară că ești ranchiunos”. Mai rău faci.
„Știi că mereu lași totul pe...”
Și fix acolo se oprește. Nu fiindcă a terminat ideea, ci fiindcă tăcerea e mai eficientă decât orice completare. E un spațiu lăsat deliberat, în care se pot proiecta toate greșelile tale. Un spațiu alb, de completat cu rușinea proprie. Un rebus conjugal fără orizontale.
„Și cu aia tot așa ai făcut.”
Aia. Mereu există o „aia”. Nu știm ce e. Nici ea nu mai știe. Dar faptul că există e suficient ca să fie vinovăția ta. Și dacă nu era a ta, ai fi fost oricum de vină că n-ai prevenit-o. Sau că ai uitat. Sau că n-ai reacționat. Sau, pur și simplu, că erai acolo.
Copilul se ridică în capul oaselor. „Ce s-a întâmplat?” „Pană.” „Ah.” Pauză. „Vreau pipi.” „Ține și tu puțin.”
Ea își trece mâna prin păr. Un gest care, în alte împrejurări, ar fi avut ceva din grația unei reclame la șampon. Aici, însă, semăna mai degrabă cu încălzirea unui croșeu
„Mai zici că are cineva ceva cu tine...”
Remarca nu vine din dorința de a începe un conflict, ci ca o constatare rostită cu precizia unui act notarial. E acolo doar ca să fie luată la cunoștință. O formă pasivă de „ți-am zis eu”, dar livrată cu grația unei pături umede peste o canapea nouă.
În acel moment, un camion trece pe șosea și aerul se schimbă brusc. Nu metaforic, ci cu tot cu băltoaca pe care o ridică și o aruncă exact pe aripa mașinii. Un fel de verdict naturist, semnat cu noroi.
„Mami, după pește mergem la buni, da?”
Îl aud. Dar n-am forța să răspund. Așa că scuip. Nu în direcția lui, nici a ei, ci în lateral, ca o supapă discretă de protecție masculină. Un act reflex, învățat de la strămoșii care nu mai aveau argumente.
Mă aplec. Încep cu prezonul de jos. Bineînțeles că e înțepenit. E una dintre acele realități absolute, ca faptul că laptele dă în foc fix când te întorci cu untul din frigider.
Cheia alunecă. Degetele protestează. Înjur. Nu inventez nimic. Doar redau realitatea în varianta ei exactă. Cu acea solemnitate de meseriaș depășit de piesă, dar care nu recunoaște.
„Așa, ca birjarii.”
Vocea ei nu judecă. Doar observă, ca o cameră de supraveghere dintr-un supermarket.
Copilul deschide ușa.
„Chiar trebuie.”
„Du-te după tufele alea.”
Se conformează. Nu cere explicații. Un semn că e de-al nostru, născut în haos şi crescut printre improvizații.
Ea vorbește. Nu aud tot. Doar tonul. Și tonul e suficient: acel bazait pe frecvența exactă a vinovăției mele.
„Ai grijă la șuruburi”, zic eu, mai mult din reflex, ca să par implicat.
(Vocea îmi iese din gură înainte să se consulte cu realitatea. Ceea ce, între noi fie vorba, e și tactică și scăpare). Ea nu zice nimic. Dar clipește scurt. Genul de clipit care, dacă-l pui pe reluare, vezi trei reproșuri și-un plan de rezervă.
„Mami, astea galbene sunt păpădii?”
„În primul rând, închide fermoarul.”
(Și da, a fost spus cu accent pe „primul rând”. Semn că urmează o listă. Sau ar urma, dacă nu s-ar fi plictisit între timp.)
Când credeam că am epuizat toate formele de umilință disponibile pe marginea drumului național, se aude un oftat de metal și o vibrație grea, de parcă planeta ar fi tras un pârț de compasiune. Nici n-apuc să ridic capul și deja TIR-ul e acolo. Oprește lângă noi ca un martor divin al întâmplării - cu număr de Bulgaria și un abțibild cu „Jesus is my co-driver”.
Nu întreabă nimic. Nu zice nimic. Se uită la mine, la roată, și trage concluzia corectă: n-are cine. Așa că se apleacă. Două scule, zero explicații.
„Ya ya gepni, be.”
„Spasiba,” zic, sâ nu par cu totul decorativ.
Ne urcăm. Ea își scutură blugii cu acel gest care nu îndepărtează praful, ci te categorisește. Copilul se leagănă, liniștit ca o frunză pe un bon fiscal. Eu pornesc. Pe baltă - soare.
Mult.