Vâslind din răsputeri, pe Nuțu îl apucase frica. Își aduse aminte de o întâmplare ce a avut loc de puțin timp când soldații Radu Ioan și Mitrică Vasile erau cât pe aci să ajungă să nu-și mai vadă niciodată părinții. Începutul îl știe dintr-o convorbire telefonică scurtă la care, fără voia lui, a asistat:
- Bă, la telefon este Căpitanul Tuluc. Vă întoarceți urgent la companie! Luați cu voi, de la Câșla, și barca G M2. Ai înțeles, soldat fruntaș?
- Am înțeles, să trăiți!
Întâmplarea a fost ușor de reconstituit din povestirile celor doi:
„Valurile din ce în ce mai mari transformară barca într-o coajă de nucă. Una din vâsle i-a fost smulsă lui Vasile din mână. Radu o mai ținea, încă strâns, pe cea din partea lui. Un nou val trecu peste mica ambarcațiune. Ca să nu fie târât afară, Radu lăsă instinctiv vâsla ca să se poată ține cu amândouă mâinile de marginea bărcii. Se luptau cu marea, dar amândoi își dădeau seama că lupta este inegală. Totuși, nu puteau renunța! Trecuseră mai sus de pragul spaimei. Fiecare se gândea că, dacă nu va interveni ceva, o minune, că de ajutor omenesc nu putea fi vorbă, în curând se vor uni cu marea, nu vor mai putea respira, apa le va inunda plămânii. Nu mai aveau altă grijă decât să se țină cât mai strâns de câte o margine de barcă. Din când în când, câte un val îi acoperea cu totul. Lumina dispărea. O amețeală venită de departe punea stăpânire pe creierele lor, ca după un timp să dispară. Iarăși și iarăși apă, numai apă peste tot. Zgomotul era și el infernal. Apă și zgomot. Dincolo de ele nu putea fi decât moartea!
Primul s-a trezit Vasile. Radu ceva mai târziu. Soarele îi bătea drept în creștet. N-aveau cum să se ferească de el. Cu un efort deosebit, Vasile își dădu jos rubașca și și-o împleti în jurul capului. Radu se uită uluit la el, dar în curând înțelese și-i urmă exemplu.
Din când în când, se auzea câte un clipocit ușor. Vasile se ridică de pe fundul bărcii și se uită dincolo de marginea ei. Cât se vedea cu ochii apă, o apă liniștită încrețită de un vânt ușor.
Într-o fracțiune de secundă, Radu își aminti primul de furtuna prin care trecuseră. Ce noroc pe ei că rezistaseră! Dar era oare noroc? S-ar putea să fie. Dar tot așa de bine poate fi începutul altei nenorociri, poate ultima din viața lor. Se mai uită odată în jur, oare unde să fie țărmul? Își dădu pe dată seama că, și dacă ar ști direcția bună, tot nu le-ar folosi la nimic. Nu aveau cu ce vâsli. Singura speranță ar fi ca vânticelul să bată spre mal și nu spre larg. Se mai uită odată de jur împrejur. Apa, ușor tremurată de vânt era de un verde intens. Din loc în loc se vedeau porțiuni de apă gălbuie. Aha! Asta era. Știa, de la pescari, că porțiunile de apă gălbuie, care se vedeau și de pe mal, erau locuri cu apă mai puțin adâncă. Văzu apoi că în direcția, spre care îi purta vântul, erau mai multe porțiuni gălbui. O speranță puse stăpânire pe el. O destăinui și lui Vasile.
- Să vezi că Dumnezeu ne va ajuta. Vom ajunge cu bine la mal.
- De te-ar auzi tovarășul căpitan Tuluc că vorbești despre Dumnezeu pe barca armatei ar fi în stare să te pună în discuția Adunării generale UTM, iar din partea lui să-ți dea și câteva zile de carceră.
Zâmbiră amândoi dar în ochii li se citea frica.
Soarele ardea tot mai puternic. Când setea a devenit de nesuportat, au încercat să și-o astâmpere cu apă de mare luată în căușul palmelor. Nu le-a fost de nici un ajutor. Ca să uite au mai povestit un timp despre căpitan, cum îi pune să învețe pe de rost Regulamentul de Ordine Interioară și articole din Apărarea Patriei, despre Congresul II al PMR, despre prietenia româno-sovietică, ori despre eroismul unor grăniceri, ca și ei, dar nu așa de delăsători, de la frontiera ce desparte RPR de Jugoslavia titoistă.
Au început să delireze. Primul și-a dat seama de asta Vasile când Radu a început să zică despre el că se află pe o pajiște verde pe care susură un izvor limpede. Apoi și lui i s-a încețoșat mintea.”