Azi se vede mai bine. Nu mai plouă de azi-noapte. În plus, și-a curățat geamul mai temeinic ca niciodată. Vrea s-o vadă mai bine, vrea s-o vadă perfect, îi e dor de ea, nu a mai văzut-o de șase zile. A greșit, n-o să se mai interneze din orice nimic, și-a dat seama că nu poate sta aproape deloc fără s-o vadă. Ora întâlnirii lor zilnice era șapte fara un pic, speră să fie la fel și astăzi. Și-a instalat scaunul și telescopul în fața geamului de la șapte fără zece. Moare de nerăbdare de parcă ar fi prima oară. Ea apare înainte, lui îi place să creadă că știe de prezența lui și că și ea i-a simțit lipsa. Femeile simt totul, nu au nevoie să audă, să vadă, să miroasă, a citit asta undeva și e convins, iar când e vorba sa fie admirate simt chiar mai abitir, mai ascuțit, mai profund... Optzeci de metri sunt între dormitorul ei și cel al lui dar ea știe că o pereche de ochi lacomi o privesc cu înflăcărată dorință de o jumătate de an. Mai știe și că el se ascunde după perdea și că folosește un telescop, sau asta își imaginează, asta o înnebunește să-și închipuie... Ceea ce nu știe e cine e admiratorul, cum arată și de ce nu-i bate odată la ușă ca să-și transforme admirația în păcat, în îmbrățișări și în săruturi. Se dezbracă încet, ca de obicei, după ce deschide larg geamurile și aprinde lumina. E, totuși, o zi cam întunecată. Când rămâne goală începe să-și aranjeze lucrurile prin dormitor. Se apleacă, se întinde, dansează cu un umeraș, cu o vază, ba chiar admiră orașul de la geam cu gesturi mai îndrăznețe decât de obicei, mai ample, mai erotice. Ochiul lui stâng e una cu ochiul telescopului. În piept își simte o bombă și nu doar acolo. Așa și ea. Transpiră curând. Amândoi. Visează. Își imaginează. Împreună și separat. O jumătate de oră, ca întotdeauna, apoi merg să se întâlnească, tot la fel ca întotdeauna, la opt fix, la liceu: el de la catedră, ea din banca a doua de la ușă, clasa a unsprezecea D.