Strada era patria noastră. Noi eram proscrișii, detestații, ilegaliștii, urmăriții întru pedeapsă, clienții siguri ai unui eșafod imaginar, sau cel putin așa ne plăcea să credem. Nu ne păsa de ploaie, de frig, de căzături, de fracturi, de gripă, de penuria alimentară, de bezna planificată de partid cum nici de apendicită nu ne păsa ori de moarte; eram copii și asta ne ținea departe de suferințe, de frici, de lipsuri, ne apăra și ne vindeca de orice, pe loc. Eram aproape întotdeauna afară, săraci și fericiți, monumente umane de imaginație, energie și sunet. Miroseam a asfalt, a nisip, a câini și pisici fără stăpân, mâncam de pe jos și schimbam guma de mestecat între noi, câte cinci minute pe cap de mucios, umblam zi lumină, vara, cu gust de sânge pe buze de la căzături și cu bețe goale de acadea între dinți, mestecam aerul unor veri nesfârșite și al unor ierni cu zăpadă de trei luni, ca în poveștile lui Andersen, ne scărpinam în fund din instinct și ne băteam de bun găsit, cu entuziasm și autentică prietenie, fete și băieți ai aceluiași vis. Fiecare etaj al blocului turn îi furniza găștii noastre de spirite vinovate de minunăție cel puțin o duzină de copii, cu toții egali în puritate cu răsăritul și frumoși mai ceva ca un cuib de flamingo cu pui cu tot. Ne urmăreau de la balcoane judecători materni să ne urecheze că nu mâncam ce nu aveam ce mânca și că eram ca vai de capul nostru de murdari vara și de înghețați bocnă iarna, niciodată bolnavi însă mereu contagiați de fericire. Călăi paterni ne vânau să ne taie capetele cu dojene dureroase peste ochi sau să ne spânzure cu șuturi în fund din toată inima, conform tradiției. Evadam pe biciclete ciobite și șchioape, înălțând zmeie empirice colorate cu cretă furată, chiuiam a bucurii neînțelese atunci și atât de neimaginat azi. Zilnic ne lăsam executați cu drag la întoarcerea acasă pentru un blid de orez cu lapte și o plăcintă cu mere, ne băteam sentințele în țeavă de dor de a ne vedea în fața blocului și a doua zi și ne iubeam cu disperare părinții, viața, liftul stricat șase zile din șapte, parcarea, blocul, gunoierii care ne stricau poarta de fotbal, țiganii care strigau după sticle goale, peticul de iarba de pe care, crucificați seară de seară, îmbrățișam bolta de stele și ne puneam dorințe să nu creștem niciodată, să nu rămânem fără părinți, să luăm bătaie la infinit, după o zi de joacă, să vină veri și ierni la fel de gălăgioase și să ne murdărim cu aceeași plăcere cu care ne juleam genunchii, coatele și pofta de a face orice altceva în afară de a fi copii, să rămânem la fel de săraci și de egali, de mozoliți și de lipicioși, de soioși și de peticiți. Citeam mult și orice, luam note bune la școală din reflex, săream garduri inventate și săpam abisuri fără fund către viitorul în care nu voiam să mergem de parcă știam, da, știam: eram nemaipomenit de fericiți în simplitatea noastră și știam, copii ai unor generații neelectronizate, nedigitalizate, neînrolate, necontrolate, neobosite, neverosimile, nefalsificate, nemuritoare. Noi toți, cei de atunci, ne întoarcem azi, acolo, să mai fim fericiți din când în când.