De la fereastra etajului doi se vede perfect spaţiul verde acum fără iarbă din faţa intrării e toamnă plouă. Pe străduţa dintre blocuri se aproprie un cerşetor mătăhălos şchiopătând puţin îmbrăcat într-o pelerină groasă impermeabilă uzată cu gluga trasă pe ochi într-o mână cu o pungă de plastic. Atârnă punga de ceva relativ greu care se află în ea în cealaltă mână cu o lopată mică tip militar cu mâner rabatabil pentru săpat şanţuri. S-a oprit pe spaţiul din faţa blocului. A pus punga jos. A început să sape. E o groapă care se conturează de vreun metru pe cincizeci. Oftează. Lasă săpatul. Se odihneşte, şi-a tras gluga de pe cap. Pe faţa care nu i se vede prea bine îi şiruie ploaia asta mocănească de toamnă. Reia lucrul. Groapa e gata. Se aşează puţin mai încolo. Oftează din nou. Şi-a aprins o ţigară din care trage cu obidă. A aruncat mucul şi iată-l în faţa gropii. Scoate din punga de plastic un pachet învelit în cârpă. Dă cârpa la o parte. Acum ţine în mână ceva ca o pisică. Nu, este altceva. O coadă subţire fără păr îi atârnă. Îl întoarce cu burta în jos. E un şobolan. Îl pune cu grijă jos alături de groapă îl priveşte îl mângâie cu afecţiune pe blană îl înveleşte la loc cârpa o potriveşte bine să nu-i fie frig îl pune în groapă se îndreaptă pleacă repede câţiva paşi mai încolo şi vomită, vomită şi vomită. S-a liniştit. Se şterge cu mâneca pelerinii la gură. Revine şi astupă cu grijă groapa. Rămâne liniştit câteva secunde cu ochii nici unde. Se uită apoi în sus. Ploaia a stat. Pe faţa schimonosită îi curg lacrimi. Pleacă cum a venit. Şchiopătând uşor.
Cel care a privit de la etajul doi, cel care scrie acest text, a fost, fireşte, extrem de intrigat. A doua zi a pornit să caute cerşetorul în diverse adăposturi întrebând de omul cu şobolanul. Unii au râs alţii şi-au zis că ăsta e mai nebun decât ei şi aşa mai departe până când a dat de ce-i trebuia. Cineva de acolo i-a spus că l-a văzut pe omul respectiv de mai multe ori noaptea cum dormea înfăşurat în ţoale cu burta în sus dezgolită între buric şi plex la jumătatea distanţei tronând şobolanul care-i veghea somnul. Îi veghea somnul pentru că de două ori a încercat să se aproprie, şobolanul nu l-a lăsat chiar a încercat să-l muşte. Altul a povestit cum tot într-o noapte i-a auzit conversând se distingeau nişte chiţăituri ritmate uneori modulate unele mai înalte altele mai joase şi grave. În fine altul…dar asta nu se poare reproduce este imposibil de formulat în mod coerent îţi aduce numai aminte poate de ceva analog cum ar fi de Iosef K despre care Kafka în Metamorfoza spune că s-ar fi trezit într-o dimineaţă vierme sau de fluturele care s-a visat om şi invers de un scriitor chinez al cărui nume l-am uitat sau de Carlos Castaneda. Cu al său punct de asamblare. Care, la oameni, s-ar afla exact în punctul în care şobolanul veghea somnul cerşetorului. Punct de asamblare care dacă este deplasat extrem de puţin în diverse direcţii te poate transforma în coiot, pumă, cerb şi aşa mai departe şi de ce nu în şobolan. Dar cel mai interesantă pare a fi relatarea a ceva care mi s-a întâmplat mie cel care relatez acest text. Ne mai întâlnisem de nenumărate ori doar o singură dată dintr-o întâmplare cu totul şi cu totul remarcabilă ne-am recunoscut ne-am urât şi iubit cu o ură şi o dragoste de nedescris. Această întâmplare ar fi trebuit neapărat păstrată din nefericire amintirea ei păleşte pe-ncetul o paloare din ce în ce mai înspăimântătoare precum uşa unei case părăsite din totdeauna bătută în cuie…