Într-o lume ascunsă între vis și realitate, acolo unde cerul nu are margini și pământul nu cunoaște hotare, trăia un bărbat care nu îmbătrânea niciodată. Nu pentru că timpul nu l-ar fi atins, ci pentru că îl păcălise. Îl îmblânzise, îl făcuse slujitorul său și apoi l-a uitat ca pe o haină veche.
Oamenii îi spuneau Magicianul Fără Timp. Îl știau doar din povești, dar nimeni nu îndrăznea să-l caute, căci se spunea că el nu putea fi găsit decât de cei care nu aveau nimic de pierdut. Și așa a fost. Într-o noapte albă, când stelele ardeau ca torțele și cerul fremăta de secrete, o femeie a pășit pe tărâmul lui. Nu pentru că-l căutase, ci pentru că fusese chemată fără să știe.
Avea ochii căprui, adânci, ca lacurile care nu-și arată fundul. Părul ei cădea în valuri, ca o mantie de umbre calde. Nu avea teamă în privire, doar curiozitate. Magicianul, care văzuse lumi destrămându-se, care îmblânzise furtuni și domolise vânturi rebele, a simțit pentru prima dată că cineva pășea peste pragul uitării lui.
„Cine ești?” a întrebat el, fără să-și ridice privirea din cartea pe care o ținea în mâini.
„Cea care îți va aminti că ești viu,” a răspuns ea.
Un zâmbet i-a înflorit pe buze, dar era un zâmbet pe care și-l pierduse demult. Într-un fel straniu, nu-l mai simțea al lui. „Și dacă nu vreau să-mi amintesc?”
Ea a pășit mai aproape, ignorând colțurile realității care se îndoiau în jurul lor, ca și cum spațiul însuși se clătina sub prezența ei. „Atunci de ce m-ai chemat?”
El a ridicat ochii. Și a fost pierdut. Nu pentru că ea era frumoasă, deși era. Nu pentru că purta în privire ceva din stelele pe care le modelase de mii de ori. Ci pentru că, pentru prima dată în eonii săi de existență, cineva stătea în fața lui și nu cerea nimic. Nu voia puterea lui. Nu voia magia lui. Nu voia secretele lui.
Voia doar să-l vadă.
Și atunci, pentru prima dată, Magicianul Fără Timp a simțit că tot ceea ce zidise, tot ceea ce crease, se prăbușea. Nu pentru că ea ar fi vrut să-l distrugă. Ci pentru că, în fața ei, nu mai avea nevoie de ziduri.
„Dacă îți amintești cine ești, vei îmbătrâni,” i-a șoptit ea, ca o promisiune sau o amenințare.
„Dacă mă atingi, voi muri,” a răspuns el.
Dar ea nu a spus nimic. Doar l-a privit. Și el a știut că era prea târziu.
În acea noapte, pentru prima dată de când uitase cum e să fii om, Magicianul a închis cartea. Și a întins mâna. Și când degetele lor s-au atins, vraja s-a rupt.
Pentru că uneori, nemurirea nu e un dar. E o condamnare. Și uneori, iubirea nu salvează. Dar îți amintește că ai fost viu. Chiar și pentru o singură clipă.