Bunica mea Filofteia, care într-o zi ne-a părăsit, contempla lumea fără să o înțeleagă, fără să vrea să o facă, luând din ea doar ceea ce îi ajungea la lungimea mâinilor și în bătaia ochilor ei bătrâni de aproape o sută de ani. Îi plăcea să o însoțim la liturghie, să ne dea bani de dulciuri și să ne invite să luăm micul dejun în colibița ei, duminica, unde ne povestea istorii din timpul războiului, de dinaintea lui și mai ales de după, îi mai plăcea să piardă intenționat la șeptică pentru ca eu, fratele meu Petrică și prietenul nostru Aurel să ne bucurăm pe uliță, sub privirile ei, de caramelele și de fericirea pe care ni le făcea ea cadou fără să ceară ceva la schimb. Bunica mea nu-i putea suporta pe cei slabi și întotdeauna ne spunea cât de mult a luptat ea să supraviețuiească, câți fii a pierdut și cât de mult l-a iubit pe bunicul, pe care abia îl mai ținea minte și că unicul lucru pe care îl mai dorea era să moară în liniște. Îmi amintesc că am văzut-o plângând o singură dată, cu o scrisoare mototolită în mână și cu ochii atât de închiși încât precis o dureau. Bunica mea Filofteia s-a dus dintre noi într-o zi, înainte să răsară soarele, în patul în care se născuse, sub ochii uimiți ai întregii familii, urlând ca o fiară sălbatică minute bune după ce rupsese în sute și sute de petice minuscule misterioasa scrisoare despre care nici nu vom ști vreodată ce spunea și nici nu vrem să aflăm.