Învăț să imit, de ceva vreme, vocea tatălui meu. Mă ajută faptul că am ajuns la vârsta la care el a murit. Deși nu-i am înregistrată vocea pe nicăieri, ca model, am ajuns la performanța de a pronunța R-urile și Z-urile cu acea reminiscență metalică a lui ce îl făcea unic între rude și prieteni, ca un James Bond cu mustață a la Țiriac/Saddam, sunete ca de spion șoptind răspicat coduri și nume la celălalt capăt al unui telefon din Mali, urmărind traficanți de arme și spălări de miliarde de dolari. R-urile lui învârtindu-se în cerul gurii mele ca niște bocanci într-o mașină de spălat iar Z-urile ieșindu-mi printre buze ca și cum un mecanic stângaci ar târâ o bară de Cadillac de-a lungul unui service cu podea de piatră cubică. Uneori sun în miez de noapte la telefoanele erotice și le ascult pe amantele lumii murind de plăcere auzind cum un bărbat ca tatăl meu le cere, în sfârșit, să se dezbrace și să-și lase mâinile cu degete lungi să-și facă de cap pe trupurile lor internaționale. Alteori ajung să imit (și nimeni nu știe ce teribil e, of, ce teribil!) vocea lui de tenor ascuns sub dușul suficient de rece ca să-l facă să cânte mai implicat decât Carusso și mai patetic decât Pavarotti. Îi cânt toate notele până la ultima de ajung să cred că s-a întors din mormânt și ne ține din nou treji o jumătate de noapte cu impresia lui că ar fi putut fi un excelent tenor dacă ar fi trăit mai mult și mai încet. Când mă întristez peste măsură imitându-l îi sun pe prietenii lui și mă hrănesc cu șocul lor de a-l auzi după mulți ani. Unii tac, alții se bâlbâie de parcă ar avea cioburi de sticlă în gură iar majoritatea închid imediat și se duc să lăcrimeze. Știu asta, mi-au mărturisit-o și m-au iertat. Mama e singura care are răbdare la celălalt capăt al telefonului cand o sun cu vocea lui tata și mă întreabă mereu același lucru când îi urez noapte bună: cum ai putut să-mi faci una ca asta? Apoi mă asigură că nu mă va ierta niciodată.