Aseară, când au duduit toate televiziunile a breaking news, au răsunat instantaneu și urale în cartier mai ceva ca la Revelion sau la vreun gol de-al echipei naționale. Imediat am văzut pe ecran oameni de toate rasele și condițiile, de pe toate latitudinile și meridianele cum se luau în brațe și plângeau de bucurie. Exact așa cum se anticipase în urmă cu două sute de ani, omenirea reuși să dezvolte și să implementeze vaccinul nemuririi. Toate vocile lumii, toate vehiculele de imagine ale mass-mediei, toate buletinele informative au evidențiat cu entuziasm infinit respectiva revoluție biologică. Și eu m-am bucurat la început, desigur. Doamne, cât așteptasem ziua aia! O singura injecție de o sută de mililitri cubi era tot ce trebuia ca să nu se mai moară niciodată. O singură injecție aplicată la fiecare o sută de ani garanta că niciun corp nu se va mai descompune vreodată. De ieri, doar un accident mai putea să termine cu o viață umană. Adio bolilor, bătrâneții, morții prin ruină organică! O singură injecție, dintr-o sută intr-o sută de ani, până când sosi a doua știre, complementară: vaccinul avea efect doar la persoanele sub douăzeci de ani. Nicio ființă umană dincolo de vârsta creșterii nu mai putea să-și oprească descompunerea, nici măcar cu vaccinul nemuririi. Doar tinerii vor fi veșnici. Guvernul fiecărei țări se ocupa de organizarea lucrurilor, de programări și de actul vaccinării pe pielea tuturor copiilor și tinerilor de pe pământ. Compartimente speciale ale navelor spațiale urmau să transporte fiolele magice către coloniile omenirii de pe alte planete. Se împărțea nemurirea, visul civilizației de mii și mii de ani. Toată lumea o primea cu excepția noastră, adulții, cei formați, în organismul cărora sămânța morții era deja definitiv sădită. Toți puștanii urmau să trăiască pentru totdeauna. Vor fi nemuritori devenind exemplare ale unei specii noi, neperisabile, cu viziune, psihologie și perspectivă radical diferite de ale noastre. Ființe nemuritoare, stăpâne ale universului pe vecie. Libere. Fecunde. Zeități. Noi nu. Noi, bărbații și femeile de peste douăzeci de ani eram ultima generație muritoare, eram despărțirea, ultimul adio, ultima grămadă de oase din cimitire. Noi, condamnații. Marginalizați brusc, precum niște bunici apăruți peste noapte în familii lipsite de iubire, ne transformaserăm în locuitorii unor aziluri inedite, iepuri confuzi pierduți printre exemplarele neașteptate ale unei rase de titani. Tinerii de pretutindeni, subit, începuseră să fie călăii noștri spirituali fără să-și propună. Deja nu le mai eram părinți, bunici, rude în vârstă. Devenisem altceva, o chestie respingătoare și bolnavă, ilogică și monstruoasă. Eram Cei Care Mureau, Aceia Care Așteptau Moartea iar ei vărsau lacrimi ascunzându-și disprețul amestecat cu bucuria unui noroc decisiv. Al lor. Norocul acela al certitudinii că, în sfârșit, totul va fi bine. Noi doar așteptam. Îi vedeam crescând, devenind frumoși și încrezători, așteptând, continuând tineri și pregătindu-se pentru a doua injecție, o ceremonie (pe care noi nu o vom mai vedea) al cărei caracter religios va fi din ce în ce mai evident cu trecerea secolelor. Ei nu se vor întâlni niciodată cu Dumnezeu. Ultimul transport de suflete către Lumea Cealaltă era al nostru. Dar ce mult ne va durea plecarea de data asta! Ce ne va mai roade pe dinăuntru invidia! Ce poftă de a ucide în stânga și-n dreapta ne va cuprinde de azi și până în ziua morții noastre! Credeam asta până ieri, când un adolescent de cincisprezece ani, deja vaccinat cu nemurire, a decis să-și pună capăt zilelor. Când a sosit știrea printre noi, muritorii, am reînceput să iubim cu superba noastră dezordine de dinainte și să-i înțelegem pe nemuritori. Pentru că ei nu sunt altceva decât niște broscuțe năuce prizoniere pe vecie în iazul verde și stătut al vieții. Sentință. Eternă. Și am început să ne imaginăm cum poliția, peste nouăzeci și nouă de ani, în ziua următoarei doze de vaccin, va ieși pe străzi cu echipaje militarizate în căutare de nemuritori să-i înțepe cu forța. Și apoi a treia injecție, și a patra, și la cinci sute de ani, și la șase sute... Din ce în ce mai puțini voluntari, din ce în ce mai mulți copii eterni care vor implora evadarea, finalul, salvarea de pe pământ. Vânătoarea va fi oribilă. Mizerabilii vor fi veșnici. Noi nu.