Îmi povestiseră despre un domn elegant cu gabardină bej și pălărie a la Humphrey Bogart și mă lăsaseră într-un ocean de dubii. Totul părea ireal. Într-o zi, două toamne după aceea, m-am convins că spuseseră adevărul. În trenul care mergea spre capitală se întâmplase totul, conform zvonurilor. În el călătoream și eu când l-am văzut pe acel domn greu de confundat și ușor de remarcat. Părea un călător în timp din anii '50. Îl remarcasem în sala de așteptare, la fel ca și toate femeile de acolo. Nu doar că era extrem de elegant ci și arătos, un fel de Clark Gable dar cu o mustăcioară mai îngrijită și cu un aer de dur romantic mai accentuat. Învârtea o țigară de foi între degete și din când în când o trecea longitudinal pe la nas, pregătindu-i aprinderea iminentă. Pantofi superbi ca ai lui mai văzusem doar în filmele cu mafioți din anii de aur ai Hollywood-ului. L-am urmărit sperând să avem locuri în același vagon și apoi mi-am amintit că ar fi putut fi tipul cu gabardină bej despre care mi se povestise, sau cel puțin așa speram. În povestea prietenilor mei fusese arestat în tren după ce un călător îi observase o pată proaspătă de sânge în dreptul unui buzunar în care poliția i-a descoperit, în prima gară, un deget fin de femeie, cu inel cu diamant, tăiat și împachetat superficial, sângerând generos. Nu ne-am urcat în același vagon dar m-am dus să-l caut. L-am găsit la vagonul restaurant, singur. Își aprinsese țigara de foi și savura un gin. Pe buzunarul stâng începuse să i se mărească o pată de sânge. Își ținea mâna în el, dădea impresia că sângele era al lui, din vreo rană recentă. Șmecher, mi-am zis și mi-am propus să-i ghicesc povestea. Nu mă interesa poliția. M-am dus la bar, la trei metri de el și am cerut un Martini. Mă privea cu coada ochiului, exact ca și eu pe el. A crezut că nu observ cum încerca să-și ascundă pata de sânge cu mâneca gabardinei apoi barul s-a umplut de lume și nu l-am mai putut spiona în voie. Exact înainte de prima oprire a trenului a terminat al treilea gin iar eu al treilea Martini, apoi s-a creat agitație în vagonul restaurant când s-a urcat un echipaj de poliție. Un deget fin de damă proaspăt tăiat i s-a găsit în buzunar domnului elegant cu gabardină bej. Înainte să fie dat jos din tren am întrebat un polițist dacă degetul avea un inel cu diamant pe el și mi-a răspuns din cap că avea. Am dat fuga la geam să-l mai văd o dată pe arestat. A întors capul spre mine la jumătatea peronului și mi-a strigat să-l ajut, să-l scot din povestea pe care Jan Harold Brunvand a început să o scrie despre logodna lui ruptă in 1951 și nu a mai apucat să o termine niciodată. I-am promis ca o voi face. De atunci îi termin scriitorului american povestirea despre logodnicul părăsit in fiecare zi, dar cu final diferit. Domnul cu gabardină apare acum nu numai prin trenuri și e mult mai liniștit: nu mai umblă cu un deget fin de damă proaspăt tăiat în buzunar și, implicit, nici nu mai e arestat prin toate gările. Nu mai departe de ieri, de exemplu, un prieten mi-a zis că l-a văzut întrebând de havane la Lidl.