Capitolul XX – Viaţa merge înainte

Alarma suna deja de cinci minute. Namur ţinea ochii închişi. Nu voia să se trezească, nu voia să aibă de-a face cu prezentul. Întinse mâna după ochelarii holografici. Intră în panică. Nu erau acolo. Unde îi pusese? Inima îi bătea cu putere. Tremura. Realitatea nu aştepta decât o mică greşeală. Începu să pipăie obiectele. Ceasul rece. Era un ceas sau o bombă cu ceas? Lângă el, paharul. Oare ce conţinea?… Veioza, ah, nu! Ar însemna sinucidere curată! Atingerea familiară a ochelarilor îl linişti. Totul reveni la normal.
— Bună dimineaţa, Namur. Este ora 7.00 a.m. Indicele de compatibilitate Vayax: 97%. Temperatura mediului ambiant: 23 grade Celsius. Factorul luminozitate: 5. Factorul umiditate: 32%. Nivelul de puritate al aerului: 6. Care este programul ales?
— Acelaşi ca şi ieri, „Promenadă în New Destiny”. Şi te rog să nu mă deranjeze nimeni. Azi vreau lalele negre şi crini. Iar surâsul Luanei să fie mai larg…
— Programul a fost încărcat. Vizionare plăcută, Namur.
Vântul bătea uşor şi legăna frunzele arţarilor de pe marginea grădinii. Se opri două minute în faţa fântânii arteziene. De fiecare dată repeta acel ritual. Cei doi darini erau tot acolo, pe fundul apei. Două dorinţe neîmplinite.
Se apropie de banca preferată. Luana îl aştepta nemişcată, având un zâmbet exagerat creat de o maşină oarbă. Îşi întinse mâinile şi se opri la câţiva centimetri de pielea iubitei sale. Nu ar fi vrut să treacă din nou prin corpul ei ca printr-o nălucă.
— Namur, te-ai întors! Cât de mult mi-ai lipsit! Cum a fost călătoria?
— Totul a trecut cu bine. Acum sunt aici. Doamne, cât eşti de frumoasă, spuse Namur rezistând cu greu tentaţiei de a-i atinge părul roşcat.
— Namur, te-ai întors! Cât de mult mi-ai lipsit! Cum a fost călătoria?!
— Stop program! Autorizaţie Namur 2715. Te rog să nu repeţi frazele, răcni Namur computerului. Adaptează-te amintirilor mele şi încearcă să construieşti un nou dialog, unul mai poetic, despre iubire...
— Iubirea înseamnă să pluteşti deasupra lacrimilor, continuă Luana. Gândirea înseamnă să plonjezi în profunzimea lor. Frica înseamnă să cauţi mereu un colac de salvare. Indiferenţa înseamnă să nu plângi...
— Namur, nu crezi că este timpul să renunţi? interveni Uezen. Cât ai de gând să te torturezi?
— Te rog să mă laşi singur. N-am nevoie acum de procese de conştiinţă.
— Cel mai greu pentru un om care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos…
— Nu poţi fi atât de cinic! Îmi ceri să uit, ca şi când nimic nu ar fi existat?
— Nu să uiţi, Namur, ci să ierţi. Să te ierţi. Tu eşti singurul care te ţine pe loc. Precum oamenii de zăpadă înfruntăm căldura inimilor din jur căutând sensul altor anotimpuri...
— Pilde, iar îmi vorbeşti în pilde. Nu poţi gândi şi tu, măcar o singură dată, ca un simplu om? Cuvintele tale nu fac parte din realitatea în care trăiesc. Sunt iluzii...
— Totul este iluzie, Namur. Depinde cine o creează...
Un nor mare şi negru acoperi cerul de deasupra bazei. Din el se desprindeau nori mai mici formaţi din mii de pixeli care semănau cu nişte roiuri de insecte. Se năpusteau rând pe rând asupra etajelor superioare ale clădirilor, năruindu-le.
— Uezen!... Uezen, te rog, nu face asta!…
Dar conştiinţa bătrânului edenian preluă controlul, silindu-l pe Namur să revină în lumea singurătăţii sale.

*

Când eşti tânăr, timpul trece pe nesimţite. Apoi vine o vreme când amintirile încep să dispară şi ele. Clepsidra se întoarce, iar a doua jumătate a vieţii înlocuieşte golul lăsat de trecerea primei jumătăţi. A mai trecut, a mai rămas, singurele verbe cu care se conjugă efemerul.
Val Remo visa să se pensioneze şi să-şi petreacă restul vieţii împreună cu familia sa. Să fie un soţ şi un bunic fericit. În câteva clipe le pierduse pe toate. La ce erau buni darinii pe care-i câştigase dacă nu putea cumpăra timpul cu ei? Timpul perisabil. Timpul fluid ca sângele. Timpul ca o pală de vânt.
Acum se afla în faţa oglinzii. Orice tristeţe are o consolare amară: oglinzile nu mor niciodată, îşi schimbă stăpânul la fiecare privire. Îşi duse paharul la gură. Buzele i se lipiră de sticla rece. Se opri. Înghiţi în sec. Îşi puse din nou întrebarea: ce i-a mai rămas? Coborî paharul şi îl vărsă în chiuvetă. Se aşeză pe carpeta aspră. Închise ochii. Respiră. Îşi eliberă mintea de gânduri. Era profund relaxat. Şi, deodată, spirale peste spirale. Găuri de vierme. Călătorii. Planete aflate în pericol. Atâtea vieţi ameninţate de umbre şi demoni. Încă nu era totul pierdut. El şi Perseus nu îşi spuseseră ultimul cuvânt.

*

Viaţa în Zayon îşi reluase cursul firesc. Suara şi Lerman se îndreptau cu trenul suspendat către faleza mării Kora. Compartimentul era plin de oameni. De toate rasele, de toate formele, de toate culorile. Vorbeau despre muncă, darini, droguri şi Vayax. Războiul era uitat. Erau liberi din nou. Îşi puteau face de cap. Îşi aruncau ziarele pe jos. Îşi lăsau cutiile de alcool pe scaune. Horcăiau. Scuipau. Înjurau. O priveau cu poftă pe Suara.
Ajunseră pe faleză. Pe plajă erau oameni de toate rasele, de toate formele, de toate culorile. Vorbeau. Vorbeau prea mult. Stăteau la soare. Puţeau a transpiraţie şi a creme. Îşi aruncau gunoaiele pe nisip. Îşi lăsau jegul în apele mării. Urinau pe furiş. Bărbaţii vorbeau despre sex. Sex la greu. Uite-o p’aia ce fund are. Uite-o p’aia ce sâni are. Două pteoliene slinoase se holbau la pantalonii lui Lerman. Erau ca doi păianjeni graşi ce-şi aşteptau prada în plasă. În imaginaţia lor, pământeanul era stors până la ultima picătură de sânge.
Suara şi Lerman închiseră ochii. Numărară până la zece. În jurul lor se făcu linişte. Trecură 100 de ani. O grămadă de oase stăteau întinse pe cearceafuri. Se sărutară. Valurile mării le mângâiau tălpile…

*

Pe timpul luptei cu îngerii, la porunca lui Z’Davaar, demonii recuperaseră rămăşiţele corpului lui Sariman de care sufletul acestuia nu se putea desprinde. Apoi, împreună cu Jafar Al’Karuum, fugiseră cu nava Ula pe planeta Nayur. Cu noua tehnologie dobândită în urma primei victorii de la Karan, îmbunătăţită semnificativ de negustori, Z’Davaar spera să-şi recupereze supusul favorit cât mai repede. Sufletul întunecat al lui Sariman era în pericol şi nu voia ca Ethiel să profite de această situaţie. Deja îl pierduse pe Anuk şi nu avea de gând să aştepte decizia intransigentului Karon şi a îngerilor birocraţi din Crix-a-Dem.
Naniţii invadară corpul liderului din nivelurile inferioare ale Purgatoriului şi porniră procesul de reconstrucţie. În mai puţin de opt ore Sariman deveni jumătate înger, jumătate maşină. Urmă scanarea reziduală şi microprocesorul implantat lângă noul creier declanşă stimularea celulelor nervoase. Sariman se trezi cu o durere surdă în tot corpul organo-metalic.
— Cine eşti tu? îl întrebă Z’Davaar, care îşi făcuse apariţia sub forma unei umbre uriaşe cu ochii în flăcări.
— Numele meu este Sariman.
— Care este misiunea ta?
— Misiunea mea este...
— Ce eşti tu, Sariman?
— Sunt… o maşină?
— Ce eşti tu, Sariman? Închide ochii!
Sariman visa nivelurile inferioare ale Purgatoriului, înţesate de mii şi mii de umbre. Visa eradicarea umană şi cuvintele lui Z’Davaar: moartea este calea către întunericul veşnic, calea către Obscuris.
— Ce eşti tu, Sariman?
— Sunt… înger.
— Care este misiunea ta?
— Misiunea mea este supravegherea umbrelor.
— Cine sunt eu?
— Tu eşti stăpânul meu, Z’Davaar...

*

Democles crease Purgatoriul, o nouă speranţă pentru sufletele fără corp. Nivelurile superioare ale Purgatoriului erau pline de săli imense prevăzute cu paturi acoperite de cearceafuri albe. În fiecare pat se afla un suflet aşteptând călătoria. Îngerul Ethiel se apropia cu o aripă de lumină şi una de întuneric şi purta sufletele spre viitoarele trupuri zămislite de oameni.
Copiii se năşteau fără să ştie de unde vin şi unde vor pleca. Ei nu aduceau cu sine decât un urlet, anunţând revenirea. Pe timpul vieţii, fiecare primea darul divin al iubirii. Oamenii se iubeau, fără să ştie cu adevărat ce este iubirea şi de unde vine. Ceva le modifica gândirea, ceva îi făcea să plutească, să zboare, ceva venit din exteriorul fiinţei lor, ca un vis frumos, ca o poartă spre Celestia, lumea luminii veşnice.
— Ei, şi acum…, îţi aduci aminte? îl întrebă Karon pe Anuk în faţa consiliului de judecată. Mărturiseşte!
— Totul s-a petrecut ca şi cum era altcineva în locul meu. Dar îmi asum întreaga răspundere. Am fost slab şi nu mi-am dat seama de intenţiile lui Z’Davaar...
— Este bine că recunoşti. Spune mai departe.
— Odată ajuns în lumea oamenilor, ştiam că pot profita rapid de slăbiciunile lor. Îmi plăceau teribil războaiele, drogurile şi perversiunile sexuale.
— Nu aşa trebuia să procedezi. Bătrânii edenieni ţi-au spus de atâtea ori să nu mergi pe calea distructivă. Câte drumuri mai trebuie să faci ca să-nţelegi?
— Nu ştiu. Acolo-i atât de diferit faţă de Eden. Am uitat toate învăţăturile lor. Dacă aş fi avut şansa aducerii-aminte... Dacă aş fi avut şi puterea...
— Crezi că scuzele pot înlocui răul făcut? Peste tot este plin de religii şi războaie...
— Am crezut că pot face ce vreau cu oamenii. Că-i pot tortura, că-i pot ucide. Nu aveam niciun resentiment, doar un voal negru care-mi acoperea ochii. Dar când am văzut chipul lui Democles, am înţeles că fusesem înşelat. Ura şi dorinţele mele preluaseră controlul...
— Şi iată-ne acum împreună…
— Mda... Vouă vă este uşor…
— De ce crezi asta?
— Noi, edenienii, am făcut atâtea drumuri prin univers, am creat atâtea forme de viaţă. Voi nu v-aţi plictisit să tot judecaţi?
— Hm, nu-ţi lipseşte curajul...
— Curajul? Dar iubirea mea pentru Asiria? Asta nu se ia în calcul? De ce trebuia ca ea să moară?
Karon îl privea şi, pentru prima oară, nu ştia ce să răspundă. Anuk avea dreptate. Cu toţii fuseseră învăţaţi de marele Democles că iubirea iartă orice greşeală. Îşi deschise cartea karmelor luminoase şi îi scrise numele alături de cel al Asiriei. Iubirea şi iertarea trebuiau să primeze. Fără bariere, fără necesităţi. Chiar dacă „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“ urma să capete proporţiile unui colaps universal.

*