Gânduri la miezul nopţii
Într-o noapte priveam o fotografie a soţiei mele din tinereţe. Ce frumoasă a fost! Ce distincţie avea! Asta provenea de la inteligenţă, de la o bogată viaţă interioară. Nu s-a rujat, nu şi-a vopsit buclele albe, aurii, străluceau la fel de puternic precum chipul său luminos. Nu era împotriva ingredientelor care îmfrumuseţează o femeie, dar ea nu avea nevoie. În familie i se spunea Doamna cu cartea! Citea zilnic şi îi ajuta gratuit pe toţi cei care îi cereau ajutorul, elevi, studenţi, ofiţeri muzicieni ai armatei române la cursurile de reciclare. Era o linişte desăvârşită la orele ei. Uneori, în pauze, o întreba câte un cursant, Doamnă, de unde ştiţi atâtea? Din viaţă, din cărţi, îi zâmbea ea prietenos. Într-o toamnă, Delia, fiica, a invitat-o la un concert de muzică simfonică la Milano. După concert, colegii Deliei au întrebat-o, mama ta este nobilă?!
Era atât de fragilă şi totuşi atât de puternică! Uneori, când mă vedea obosit, trebăluind prin curte, la ţară, alerga să-mi ia greutăţile din mâini. Doamne, Tănţica, nu-i pentru tine asta, nu se lăsa înduplecată, voia neapărat să-mi fie alături. Acum, că obosesc mult mai repede, mi-aduc aminte de zîmbetul şi ajutorul ei. Am început să gem şi m-am lungit în pat. Mă durea îngrozitor sufletul. Mi-a trebuit mai mult de o oră să mă liniştesc. De ce a fost atât de specială? Mi-a fost iubită, prietenă, amantă, mamă, a fost hormonul fericirii, serotonină, "regină a sufletului, curată ca izvorul, mlădioasă ca un chiparos, copilăroasă ca un canar, iubită ca o dumnezeire". Uneori, când se transmitea concertul de la Viena de Anul Nou, mă ruga cu un zâmbet atât de timid şi de gingaş: Vrei să dansăm valsul acesta? Ne învârteam prin cameră, lumea îmi părea mult mai bună, mai prietenoasă. Ea m-a cizelat, m-a învăţat să-l iubesc pe Eminescu, să iubesc muzica simfonică. Camera ei avea pe un perete trei corpuri de bibliotecă iar pe alt perete două corpuri toate pline cu cărţi, muzică, filozofie, istorie, artă...Camera a rămas ca un sanctuar, Delia nu a modificat nimic. Pe noptieră trei volume din poeziile lui Eminescu, volumul cu nuvele de Maupassant şi Ion Petru Culianu. Am luat la întâmplare unul din volume, avea ca semn de carte o vedere. Era o carte poştală pe care i-o trimisesem în 1978. Sărutări din Braşov, unde, după o întâlnire cu prieteii aeromodelişti de aici, am primit o cazare excelentă la Hotel Carpaţi. Urmăresc programul la televizor şi mă gândesc la voi. Mâine dimineaţă merg puţin pe la Poiană şi-apoi plec după amiază la Sibiu. Nicu Diaconescu, 11-XI-1978. A fost singura carte poştală pe care i-am scris-o şi n-am ştiut niciodată că a păstrat-o cu atâta grijă. Mi-amintesc de o noapte în preajma Crăciunului înainte de 1989. Am ajuns acasă pe la ora 17. Tănţica nicăieri. S-a făcut ora 18, s-a făcut ora 19, s-a făcut ora 20, în sfârşit, la ora 20 şi 30 de minute a intrat în cameră, avea în mână o sacoşă cu portocale, am început să urlu, cum ai putut să stai atâta la coadă, să te îmbolnăveşti, eu să mă dau de ceasul morţii, unde să te caut, ce s-a întâmplat, uite, vezi banii ăştia, bucăţele îi fac, să înţelegi că nu din zgârcenie am această criză, dar nu mă pot stăpâni, şi-am aruncat grămada de bacnote făcute ferfeniţă, era salariul pe care îl luasem în ziua aceea. Tănţica nu m-a certat, a început să plângă, plângea şi aduna bucăţelele hârtiilor de pe jos. Cum a reuşit să le împreuneze, cum a reuşit să le lipească, cum a reuşit, ca pe cele care arătau mai bine să le folosească, iar pe cele care nu le putea folosi le-a schimbat la Banca Naţională, nu ştiu. Nu mi-a reproşat niciodată gestul meu. Plâng şi mă tânguiesc, unde ai plecat Tănţica, unde? A plecat să se odihnească tata, mama era foarte obosită, în cer îi e mult mai bine, crede-mă. Ea ne vegheză de acolo! Eu însă nu mă pot linişti. Poate că Liza, câinele nostru ciobănesc, o iubea şi mai mult decât mine. Tănţica a crescut-o de când era doar cât palma. Îi cânta, îi da lapte cu biberonul, şi-o lua în pat când asculta muzică simfonicăl Drept mulţumire Liza o puricea, aşa cum fac maimuţele propriilor odrasle. Într-o noapte a început să-mi zgârâie geamul, uşa, să le lovească cu capul şi i-am dat drumul în cameră. A adulmecat peste tot, şi-a vrut în altă cameră, le-a luat la rând, până a ajuns la baie. Nu era nimeni, pe nicăieri. Avea o privire atât de galeşă, de tristă, o visase pe Tănţica şi-a căutat-o peste tot. Am luat-o în braţe, am mângîiat-o. Da Lizuca, ne lipseşte atât de mult!