De trei săptămâni și două zile îi plăcea o fereastră. Dintre toate ferestrele spitalului, avea una preferată. Aparent era o fereastră ca toate celelalte, la fel de superficial spălată, cu lemnăria la fel de mâncată de carii și geamul la fel de îngălbenit. Dar lui îi plăcea în mod deosebit, atât de mult încât abia aștepta să coboare două etaje din rezerva lui ca să o vadă în fiecare dimineață, mai precis la opt și șase minute fix, câteva secunde în sus sau în jos. În ultimele nopți o și visa, îi era dor de ea înainte de culcare și adormea cu ea în gând. Ah, fereastra!, ofta și se prăbușea obosit de atâta dor și pasiune pentru fereastra de la etajul șase. Mergea la ea cum se merge la izvorul tămăduirii sau la balconul în care iubirea vieții așteaptă serenada definitivă, cobora două etaje mai setos decât o armată de beduini traversând un deșert cu oaze uscate sau decât milioane de broscuțe țestoase abia ieșite din ouă pe plajele încinse ale mărilor sudice. Zece minute zilnice era fericit, cu sfârșituri de săptămână incluse și cu toate sărbătorile legale. Zece minute, de la opt și șase minute la opt și șaisprezece, și asta ii era suficient. Grație ferestrei, analizele îi ieșeau din ce în ce mai bune, prinsese culoare în obraji și își făcea planuri de viitor. Visa să-și cumpere fereastra iubită, la externare, sau să o fure în caz că nu ar fi fost de vânzare. Într-a treizeci și opta zi a renunțat la ea, frumusețea ferestrei îi dispăruse dintr-o dată din ochi iar căldura ei din inimă, se simți trădat de goliciunea ei vulgară, o văzu rea și crudă așa cum nu ar fi crezut. Din cadrul ferestrei dispăruse fata frumoasă, dulce, delicată și fără păr care se întrezărea în celălalt corp al spitalului, cel de oncologie, la ora la care era adusă pentru administrarea medicamentelor de dimineață, dispariție care făcea nu doar fereastra să pară oribilă și trădătoare ci chiar și întreg spitalul, orașul, țara, lumea, universul.