Mergea îmbrăcat in culori de clovn. Pantofii de jumătate de metru împiedicau trecătorii la semafor iar nasul roșu arunca toți bețivii în cea mai profundă confuzie. De ce mergi, mă, așa? M-am îndrăgostit, zicea în stânga și-n dreapta. Doar zâmbetul imens de la ureche la ureche nu-i era de clovn. Zâmbetul îi era adevărat și larg și strălucea ca o întâmplare care te emoționează toată viața. M-am îndrăgostit! Se împiedica plin de talent, cădea, își făcea cucuie intenționate pe la colțuri de prăvalii, jongla cu bile de aer și le lăsa să se facă praf de caldarâm pocnind din degete si clipocind din buze ca după niște regrete efemere de sticlă și cristal. Și dintre toți grăbiții dimineții de pe trotuarul plin de tocuri și momente fugare, doar ea râdea, fata cu haină de stofă roșie invadată de buline albe ca-ntr-o epidemie de pojar de buburuze spălăcite. Își ținea mâna la gură, dădea capul pe spate a fericire și râdea de se întorsese ziua de noiembrie înapoi în iunie. Dacă faci o fată sa râdă, e pe jumătate sărutată, zicea clovnul. De atunci nu se mai găsesc costume de clovni în depozite dar nici fete nesărutate. Și e foarte bine așa.