poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-10-26 | | Toamna pe lângă cele ale ei, cu scosul cartofilor, culesul viei, culesul cucuruzului, adusul și tăiatul lemnelor pentru la iarnă, a adus pentru Niculae un necaz. Un mare necaz, nu numai pentru el ci pentru întreaga familie. Niculae Rusu într-o zi, pe când toți ai casei erau la scos cartofi în Delnița de lângă Cânechi, a lăsat sapa să-i cadă din mână și apoi ușor, ușor, s-a întins și el lângă ea. Prima l-a văzut Mărie. N-a putut zice nimic, din cauza uimirii. Se aștepta ca badea Rusu să se ridice. S-o fi împiedecat, de vreun mușuroi sau altceva? Stătea unde a căzut. Nici nu se vedea de vrejii cartofilor care, de și uscați, stăteau în picioare. - Vai de mine, ce-i cu badea Niculae, du-te Niculae și vezi ce-i cu el! S-a dus Niculae dar n-a putut face nimic. Tizul său, Niculae Rusu, sta nemișcat cu ochii spre cer. I-a pus mâna pe frunte. Era caldă. I-a pus mâna pe grumaz, se simțeau bătăile inimii până în acel loc. L-a strigat de câteva ori pe nume. Ochii lui priveau același cer. Parcă în câteva rânduri a vrut, dar n-a reușit, să-și mute privirea spre vechiul său prieten. Au pus mâna toți și au reușit să-l mute, la umbră, sub frăgarul de la marginea locului. Sub el au pus sacii goi, încă ne umpluți cu cartofi. Niculae a mai rămas un timp lângă prietenul său. - Ce-i cu tine Rusuțule? Te doare ceva? Nimeni nu i-a mai spus așa din copilărie. Atunci, cu mulți ani în urmă, când s-au dus la școală și bătrânul dascăl, care era și cantorul bisericii, a început să-i întrebe de nume, bătrânul de acum a spus - Pe mine mă cheamă Niculae. - Niculae și mai cum măi copile? - Mă mai cheamă Rusuț - Cum așa măi. Pe la noi, în sat, nu sunt oameni cu astfel de nume. - Ba sunt. Pe tatăl meu și pe moșul, tatăl său, îi chema Rusu. Pe mine, că sunt mai mic, trebuie că mă cheamă Rusuț. A râs dascălul cantor, au râs și copiii unii neștiind de ce. A zâmbit din ochi și Badea Niculae Rusu, acum când prietenul său Niculae Dragotă i-a adus aminte de ce s-a întâmplat acum mai bine de cincizeci de ani. A zâmbit și după aceia i-a revenit glasul. - Niculae nu-mi mai simt picioarele. De aceia nici nu pot să mai stau pe ele. Am avut o amețeală apoi n-am mai știut nimic. Niculae nu mă pot ridica de jos. - Stai liniștit, unde te afli. O să am eu grijă de tine. O să te faci bine și nici n-o să-ți mai aduci aminte de ce s-a întâmplat. Să n-ai nici o grijă măi Rusuțule. Ești pe mâini bune. Mâinile au fost într-adevăr bune. Și a lui Niculae Dragotă și ale celor din familia sa. Mărie și Victoria au fugit acasă au umplut un strâjac* cu paie de secară și au venit repede cu el în Cânechi. N-au răspuns la întrebările oamenilor care se mirau. Au pus strâjacul în căruță apoi l-au suit cu grijă, pe badea Rusu, peste el. Mărie a zis - Eu fug pe scurtătură să pregătesc casa lui badea Rusu - Nu. Tu fugi acasă, iei de sub grinda știută toți banii care sunt acolo și vii la drum pentru a mi-i aduce. Eu cu Zaharie o să-l ducem pe Niculae la doftorul din Ocna Peste câteva ceasuri căruța trasă de Cezar a ajuns în Ocna și s-a oprit în fața casei doctorului Lupu. Nu l-au mai băgat pe Badea Rusu înăuntru. A ieșit doctorul afară. L-a pipăit pe mâini, pe picioare, l-a ascultat cu urechea în partea inimii. A intrat în casă și s-a întors cu o bucată de hârtie. L-a luat apoi deoparte pe Niculae spunându-i în șoaptă ceva, timp de câteva minute. N-a vrut să primească banii pe care acesta îi întindea cu insistență. S-au dus apoi la potică** unde Niculae a cumpărat leacurile scrise de doctorul Lupu - Ce ți-o zis doftorul, Niculae? - O zis că trebuie să mănânci ca lumea, și să te odihnești că te vei face bine - Ba eu știu că la anii mei nu mă voi mai face cum am fost Și nu s-a mai făcut. A luat leacurile dar i-au făcut mai mult rău decât bine. Îi era mereu somn. Venea în fiecare zi cu mâncare cineva din familia lui Niculae. Au început a veni și alte vecine, care cu ce avea mai bun. Când au început ploile toamnei și după ce a căzut prima brumă au început a-i face focul în casă. Cu toate că picioarele nu-l ascultau de loc era încă tare în mâini. A reușit, cu mari sforțări, să se dea jos din pat și să se târască până la sobă pentru a mai pune un lemn în foc. Dar nu numai frigul era cel care-l dădea jos din pat ci și alte nevoi trupești. Se dădea jos în fiecare noapte. Când Niculae și-a dat seama de suferințele lui Rusu l-a dus la vecinul Țărinoi, cel care venit din război și-a găsit amândoi părinții în progadie***. El avea mai mult loc în casă. Aici venea Niculae și împreună cu Gheorghea lui Țărinoi îl scoteau seara afară. S-a obișnuit să iasă numai odată, pe seară. Dar tot îi era greu. Niculae venea s-l vadă când putea, mai ales seara, ori dumineca după ce se termina slujba la biserică. Povesteau de multe ori lucruri, de demult întâmplate, unele numai de ei știute. I-a povestit într-o seară Rusu despre ce-i spunea moșul său în urmă cu peste cincizeci de ani. Că Neamul lui Rusu a fost un neam mare cu toate că astăzi numai el mai este în viață. Că cei din neamul său au dat numele satului. Că ei au venit dintr-un sătuc mai mic care astăzi este doar un cătun cu câteva case - De unde crezi tu că se trage numele cătunului Rusu dinspre Loamneș? De la cei care l-au locuit din timpuri foarte vechi. Cei mai mulți se numeau Rusu și erau neamurile noastre de demult. Tot așa se numește și hotarul unde ți-a dat ție sasul pământ de ai pus pe el vie. Niculae se gândea că așa trebuie să fi fost, cum îi spunea prietenul său. La astea el nu a avut niciodată vreme să cugete. Acum au găsit vreme să povestească de multe lucruri trecute și de mult uitate. Și-au adus aminte de sfințirea bisericii când încă nu împliniseră zece ani. - Oare cum se numea vlădica cel cu barbă albă, cu brâu și tichie roșie? - Da, mi-aduc aminte. S-a dat jos din trăsură și s-a apropiat de grupul nostru de copii. Ne-a întrebat pe fiecare ce rugăciuni știm. - Pe tine, măi Rusuț, te-a pus să spui Crezul. Trebuie că l-ai spus nemaipomenit de bine că te-a mângâiat pe cap și ți-a dat o cărticică scrisă cu litere bătrânești. Cred că numai vreo câțiva mai suntem în sat, de mai știm acele litere - Da Niculae, mai am cărticica aceia. N-am cui o lăsa după ce n-oi mai fi. S-o iei tu că ai copii. Să i-o dai Victoriei că am auzit că învață bine și va ieșii învățătoare. Pe vlădică îl chema Andrei Șaguna - Mi-aduc aminte, că aveam vreo treisprezece ani, când a venit tata la jupânul Tomas și m-a cerut să mă lase să mă duc cu el la Sibii. M-a lăsat. Când am intrat pe Ulița Măcelarilor ne-a oprit un popă, care ne-a spus că dacă vrem să trecem pe acolo să prindem de picioarele calului niște trăistuțe cu paie ca să n-audă vlădica care era pe moarte. Tata a pus trăistuțele. Le avea pregătite pentru că i-au spus alții care au fost înainte pe acolo. Asta a fost nu cu mult după paști. Vara a și murit. Tata a fost la înmormântare. Zicea că au fost mulți oameni din multe sate, cu toate că era vremea sapei la cucuruz și a primei coase la fân. - M-oi duce și eu Niculae, unde s-a dus vlădica. - Ce vorbă-i asta Rusuțule? - Îi vorbă adevărată. O să vezi tu. Și a văzut Niculae. De la o vreme badea Rusu nu mai ieșea seara afară ca mai înainte. Femeile care-i aduceau mâncare când veneau a doua oară o găseau nemâncată. Se uita badea lung la mâncare, apoi își întorcea capul de la ea. După câteva zile și nopți de nemâncare a început să aibă vedenii și amețeli. Într-o zi când s-a simțit ceva mai bine l-a rugat pe Niculae să meargă acasă la el, lângă Părăul Furcii, și să-i aducă hainele cele bune, ba mai bine tot ce are în ladă. Să nu uite Biblia cea veche și cărticica primită de la vlădica Andrei. Niculae i-a îndeplinit dorința. Amețelile și vedeniile erau tot mai dese. Stătea, de multe ori, ca în copilărie, de vorbă cu mumă-sa și tată-său. Atunci fața-i slabă, acoperită de barbă, se însenina fiind cuprinsă de fericire. Într-o duminecă dimineață, cu vreo două ceasuri înainte de biserică, Niculae a trecut pe la Badea Rusu. Ca prin minune acesta a ieșit din amețelile și visele lui. _- Niculae mi-e frică de moarte dar n-am încotro. Nu știu cum o fi acolo. O fi bine, o fi rău, eu trebuie să mă duc. Du-te și cheamă-l pe părintele chiar acum. L-a prins Niculae pe Cezar la căruță și s-a dus în grabă. La găsit pe părintele Cornel gata de plecare spre biserică. Pleca tot mai devreme pentru că urca tot mai greu dealul spre biserică. A luat cu el și o părticică din Sfânta Cuminecătură pe care o avea tot timpul pregătită. Badea Rusu îi aștepta senin în casa lui Țărinoi. Părintele a intrat, a povestit pe îndelete cu badea Rusu. Niculae a ieșit afară cât timp s-a spovedit și a fost cuminecat prietenul său. Nici n-a dat să iese bine părintele când se auzi vocea aproape poruncitoare a lui badea Rusu - Niculae, aprinde și dă-mi lumânarea! Părintele a rămas o vreme în curte. Niculae și-a dat seama că este încă acolo deoarece n-a auzit scârțâitul portiței. După un timp a ieșit și i-a făcut semn că sufletul lui badea Rusu a părăsit trupul În dumineca aceia, care era a Învierii fiului văduvei din Nain, părintele, în predica sa, l-a amintit și pe badea Rusu care a părăsit această lume creștinește fără suspinare și fără dureri |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate