Sunt copii privilegiați, ar zice Ares, zeul dement al războiului. Ăștia se joacă de-a bombele pe bune, pescuiesc membre umane dintre dărâmături cum pescuiam noi gărgărițe de pe iarba dimineții... Între zidurile fantomatice ale unui bloc pus la pământ de zmee ciudate și silențioase care zumzăie trei secunde înainte să se repeadă peste lume cu glas exploziv puritatea copilăriei tremură, încolțită. Aerul e de o sută de ori mai dens decât în fața unui pluton de execuție iar soarele a făcut pe el de frică, e murdar, miroase a moarte. Un mucios învârte o roată, un cerc ambiguu cu resturi de creier pe el, nu contează, așa sunt jucăriile pe aici de o vreme, muciosul știe și îl doare undeva. În ceafă, mai exact. L-a șters un glonț de 6 milimetri fabricație americană, unu' mișto, năprasnic, care s-a oprit într-un picior de nene un pic mai încolo și să vezi ce mai urla, ditamai nenea de o sută zece kile și urla! Muciosul are două prietene, una cu păpușă kaki făcută dintr-o paporniță stranie, cu litere și mai stranii pe ea iar una care s-a jucat un pic cu el deși avea sânge pe frunte dar acum nu se mai mișcă, nu mai vrea să se joace și nici să se miște. Ce să-i faci, copiii de azi sunt ciudați, producții ale unor regimuri bezmetice care n-au fost niciodată copii, e clar...