Se spune, pe bună dreptate, că anii tinereții sunt cei mai frumoși.
Unii sunt nevoiți să asocieze frumusețea anilor copilăriei cu problemele grave ale țării: seceta anilor ‘46-’47, colectivizarea, teama că părinții vor fi “ridicați într-o noapte”. Mai asociază frumusețea acelor ani cu teama de a nu pierde micile pătrățele de hârtie, ce formau cartela, pe care trebuiau să le dea împreună cu banii, vânzătoarei. Numai așa puteau primi pâinea cea de toate zilele. Și tot pe cartelă, de data asta i se zicea “ pe puncte”, erau cumpărate hainele, acele lodene care erau purtate până când geanta de elev, dusă sub braț, le rupeau în acel loc. Geanta devenea apoi o mască ce ascundea peticul pus peste ruptură. Nu toți aveau lodene de sărbătoare așa că purtau geanta și duminica.
Copiii au devenit apoi adolescenți. Înregimentați în U.T.M. sărbătoreau, după o modă venită de aiurea, zilele marcate cu roșu în calendar: 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie, 30 Decembrie. Paștele și celelalte praznice ale creștinătății erau, în fiecare an, decretate “ zile normale de lucru”. O vreme școala nu i-a mai învățat despre Goga, Arghezi, Teodorenu, Blaga. Știau însa versuri de Maiacovski, dădeau examene de admitere din “Mama” de Gorki și din “Așa s-a călit Otelul” de Ostrovski. Iar copiii “micilor burghezi” chiar dacă știau bine operele indicate nu aveau în facultăți decât ¼ din locuri. Chiaburii nici unul.
Au fost însă frumoși acei ani. Lecturile, de bună calitate, nu erau stânjenite de zecile de canale ale televiziunii prin cablu ori internet. Adevărate sărbători erau excursiile organizate prin țară de inimoși profesori precum Ștefan Bozovici. La fel competițiile sportive inițiate de profesorii: soții Mândrea, Alexander, Lisai, Lore. Orice tânăr putea participa la “Joile tineretului” de la Sala Elite, Cantina I.R.E.S. ori la Școala Sanitara. Ce bine se pretau la acordeon sentimentalele cântece sovietice: “Sulico”, “Cântecul Șoferului”, “Cântec de la Moscova pentru București” și multe altele. La fel și cele românești precum “Marinică, Marinică” ori “Drag îmi e bădița cu tractorul”. Și asta nu era singura distracție. În fiecare seară strada N.Bălcescu era inundată de tineri care “făceau ture” de la “Farmacia 24” și până la “Telefoane” ori în Piața Mare. Elevii pe trotuarul Cinematografului “Pacea” iar muncitorii, soldații și însoțitoarele lor pe trotuarul celălalt. Pe deasupra tuturor, megafoanele, instalate din loc in loc, transmiteau, cu mulți decibeli, muzică și Radio-jurnale. Tramvaiul de-abia se putea strecura, fără a face victime, prin mulțimea plimbăreților. În fața Farmaciei 24 înghesuiala era și mai mare datorita “chibiților fotbaliști” care puneau la cale soarta fotbalului românesc, în special a echipelor sibiene “Șoimii” ori “Arsenal”
O dată pe săptămână era de văzut unul din filmele care rulau la cele cinci cinematografe: “Apolo” în actuala clădire a teatrului de stat, “Capitolo” pe strada Tribunei “Rio” pe strada Faurului ”Corso” pe strada Regina Maria apoi N. Bălcescu, „Victoria”. Erau pline de acțiune și tot mereu învingea binele în filmele soviete ca: Bătălia Stalingradului” “ Căderea Berlinului” “Povestea unui om adevărat” ,”Învățătoarea din Șatrâi” “Toata lumea râde, cântă și dansează”. Filmul american era reprezentat doar prin “ Stan și Bran”. Și ce cozi interminabile la bilete erau la filmele indiene ( “Vagabondul” și “Articolul 421”) care criticau prin muzică și dans societatea împărțită în caste. Mai mergeau unii din tinerii de atunci la teatru. Și cum ar putea ei să uite figura și glasul inconfundabil a lui Vasile Brezeanu. Cu nelipsitul baston și lavalieră putea fi văzut pe străzile urbei mai ales pe sub castanii de pe strada Moscovei , astăzi Lucian Blaga, unde și locuia, undeva pe lângă Spitalul C.F.R. Mai așteaptă încă tinerii de atunci sa-l întâlnească pe “Slăvitul” Costel Rădulescu. Nu-l vor mai întâlni decât în propriile lor amintiri confundându-l cu Rică Venturiano, cu Hagi Tudose, cu Omul cu Mârțoaga ori cu atâtea alte personaje. Cei care mergeau la teatru n-au cum să-l uite pe Tanase Cazimir în “Intrgă și iubire” Numele acestora și a altora precum Nicu Albani, Angela Păcurar, Portăresacu, Hândoreanu sunt legate de al ilustrului poet și regizor Radu Stanca.
Tinerii de atunci s-au maturizat muncind la construirea socialismului apoi la dărâmarea lui. Ei însa se simt tot copii. Nu pentru că ar fi de puritatea copiilor ci pentru că au fost învățați să asculte întotdeauna de alții, de șefi. Unii dintre ei au intrat binișor în vârsta a treia, alții se străduiesc a-i trece pragul, alții au abandonat pe parcurs. Iar acești copii bătrâni se miră, alții sunt indignați, de situația în care i-au adus cei ce sunt responsabili de faptul că numărul pensionarilor a depășit pe cel al persoanelor active. Puțini sunt cei care realizează că și ei au o parte de vină prin atitudinea pasivă avută față de problemele majore ale societății în tinerețea și maturitatea lor.