- Onoarea este de partea mea, a noastră, eu vă mulţumesc pentru bunătatea Majestăţii Voastre! a răspuns maiorul înclinând capul.
- Bună seara doamnă, i-a spus Vasilichiei, apoi întorcându-şi privirea către maior, a continuat: domnule maior, ai o soţie răpitoare, şi nişte copii adorabili. Regele Mihai va veni şi el ceva mai târziu, l-a obosit călătoria de azi pe canalele deltei, au fost atâtea de văzut şi auzit, încât a ajuns acasă vlăguit, dar îndată va apărea.
- Majestate, sunteţi prea bună! a răspuns Vasilichia cu reverenţa cuvenită, pe care au facut-o şi copiii când regina s-a uitat către ei .
- Luaţi loc! i-a poftit regina, aşezându-se în momentul când oaspeţii au ajuns şi ei lângă cele două canapele mari, aşezate pe partea opusă.
Cea mai mare parte a discuţiilor aveau să aibă loc între regină şi Vasilichia, în vreme ce privirile i se întorceau mereu către chipul maiorului. Arătându-se, ca întotdeauna de altfel, interesată de viaţa supuşilor ei, cu atât mai mult acum, regina avea să afle principalele repere din viaţa femeii, originile dobrogene, şcolile urmate, căsătoria şi sfârşitul soţului, întâlnirea miraculoasă cu maiorul. I-a poftit pe toţi să servească prăjiturele şi limonadă, copiii au răspuns invitaţiei cu reţinere şi decenţă, argumentul reginei fiind faptul că nu este o întâlnire oficială, protocolară ci una privată, determinată de plăcerea cunoaşterii reciproce.
La un moment dat, adresându-se Vasilichiei, îi vorbea de maior, spunându-i clar că este uimită şi atrasă de asemănarea bărbatului cu fiul ei autoexilat în alte ţinuturi, nu neagă acest lucru, preţuirea ei nefiind determinată însă doar de această trăsătură fizică, de fapt de atunci, după ce i-a cunoscut pe toţi, toată familia i-a devenit dragă.
- Domnule maior, presupun că nu ai avea nimic împotrivă să-ţi schimbi locul de muncă din Brăila în Bucureşti, mai ales că părinţii sunt acolo, şi aţi putea să vă vedeţi mai des, copiii ar avea bunicii mai aproape şi invers, nepoţii i-ar bucura cu prezenţa lor. Iar dumneata, Vasilichia, mi-ai face o bucurie dacă ai accepta să munceşti la curtea regală, ţi-aş găsi o muncă frumoasă cu răsplată pe măsură.
Surprinderea a fost totală, se priveau unul pe altul, uitând să răspundă, moment în care, în încăpere a intrat Majestatea Sa Regele Mihai, salutând simplu pe toata lumea.
- Bună seara.
Regina Maria s-a ridicat în picioare, nu din atitudine protocolară, între ei nu se punea problema decât în situaţii oficiale, dar l-a întâmpinat pe micul rege îmbrăţişându-l cu drag. Mihai nu-şi putea opri o curiozitate firească şi-l privea insistent pe maior, izbit de asemănarea cu tatăl lui pe care-l ştia mai mult din poze, asemănare nestudiată suficient în prima lor întâlnire, şi asupra căreia fusese avertizat înaintea vizitei la reşedinţa regală a întregii familii a maiorului. S-a ridicat maiorul, apoi toată familia, privindu-l pe copilul care devenise regele României în absenţa tatălui său, un rege prea puţin conştient, datorită vârstei, de însemnătatea titlului dobândit, dar care începea să-şi însuşească atitudinile potrivite statutului său.
- Mihai, pe domnul maior Broşteanu l-ai cunoscut, soţia lui, Vasilichia si copiii, Octavian, Elena şi Ioan şi-au dorit să te cunoască, i-a spus regina, în vreme ce oaspeţii salutau cu înclinarea capului şi reverenţele cuvenite. Vrei să le arăţi noilor noştri prieteni camera ta cu jucării?
- Haideţi cu mine! şi zâmbetul sincer al regelui i-a convins pe toţi că-şi dorea să se joace cu copiii.
Regina i-a condus în camera jucăriilor, apoi, cerându-şi scuze, s-a aşezat din nou poftindu-i pe cei doi părinţi fericiţi să se aşeze.
- Majestate, copiii noştri nu vor uita niciodată ziua de azi, nu vom putea să vă mulţumim vreodată pentru asta.
- Mai repede decât crezi îmi veţi mulţumi, când domnul maior va accepta să muncească în Bucureşti, iar în ce te priveşte, revin asupra propunerii, spunându-ţi ceva ce am înţeles acum, în clipele astea, nu-ţi mai cer să munceşti la curte, munca ta este mai importantă, copiii tăi, ai voştri, au nevoie de tine mai mult decât de oricine altcineva, dacă ai încredinţa altcuiva educaţia lor afectivă şi poate şi cea teoretică, ar avea de suferit. Creşte-ţi copiii aşa cum ai făcut-o şi până acum, şi bucuriile voastre vor fi răsplata cea mai frumoasă! De fapt, nici nu veţi mai avea nevoie să munceşti şi tu, dacă soţul tău va veni în capitală, împreună cu voi, fireşte.
Discuţia s-a mutat în altă zonă, problemele ţării, starea economiei după război, statutul nou dobândit de România, perspectivele politice şi tensiunile reînviate, în creştere, atitudini ostile şi prietenoase între ţările Europei, respectul arătat de americani, simţit de Majestatea Sa Regina Maria a României, cu ocazia vizitei în America, respect pentru tot ce înseamnă valorile tradiţionale ale bătrânei Europe, toate astea, constituind, în fapt o pledoarie plină de căldură şi grijă pentru ţară a reginei, au făcut să treacă pe nesimţite încă o jumătate de oră, în care niciun semn de neînţelegere între copii nu s-a făcut simţit.
- Vă mulţumesc încă o dată, tinerii mei prieteni, vă asigur de toată afecţiunea mea, domnule maior vei primi veşti în următoarele săptămâni, este vremea să ne despărţim, se apropie ora mesei, va trebui să mă ocup de treburile casei. Sunteţi o familie minunată, voi doi sunteţi minunaţi şi copiii de asemenea!
Luându-şi rămas bun de la regină şi de la regele Mihai, s-au suit în maşină, pornind, în entuziasmul general al copiilor care toţi deopotrivă descriau inimaginabilele jucării pe care le-au văzut şi încercat în camera lui Mihai.
Cei doi soţi nu-şi spuneau prea multe lucruri, comunicau simplu din priviri, tandreţea relaţiei lor accentuându-se după vizita de la Tulcea, şi-au reluat viaţa cotidiană, garnizoana, pregătirea pentru şcoală, spălat haine, călcat, mâncare, bucuria reîntâlnirii din fiecare după- amiază, se simţea aşteptarea, suspinul ce urma gândurilor care zburau către viitor, un viitor atât de ascuns, dar plin de speranţă, suspinul, era mai greu, mai profund.
- Oare regina a uitat de noi? a întrebat Vasilichia în timpul prânzului, în a treia duminică după întâlnirea cu Majestăţile Lor.
- Nu draga mea, nu a uitat, acum două zile mi-a venit scrisoarea la garnizoană, scrisoare oficială, în trei săptămâni de la primire trebuie să mă prezint la regimentul de gardă al Palatului Regal. Voi fi avansat la gradul de colonel, şi, în acelaşi timp voi fi numit comandantul Gărzii Regale. Regina, la fel cum noi ne respectăm promisiunile, nu-şi uită, niciodată, angajamentele. Am luat legătura cu tatăl meu să-mi caute o locuinţă bună aproape de palat, şi o şcoală bună pentru copii, cursurile au început şi nu-i timp prea mult pentru căutări. Săptămâna viitoare îmi închei socotelile aici la garnizoană, apoi plec la Bucureşti, voi sta deocamdată la părinţii mei. Vedem noi, poate ne mutăm direct în locuinţa nouă, ştiu că ar fi cel mai bine. Într-o săptămână sper să le rezolv pe toate, mă întorc după voi şi începem noua noastră viaţă, acum când soarta ne-a fost favorabilă. Va fi bine, vei vedea, vom trăi aşa cum nu credeam că am putea trăi, până la întâlnire.
- Frumoasă şi această poveste a ta, dar e tot despre maiorul îndrăgostit, cred că o iubea şi pe Maria... dar cine n-o iubea pe regină. Are într-adevăr calităţi maiorul dumitale, dar iarăşi îţi spun că nu-nţeleg de ce mi-l tot ridici în slăvi, când de fapt este bunic adoptiv, Vasilichia fiindu-ţi bunică de sânge şi cartoforul grec dispărut fără urmă.
Adevărul era că m-a zăpăcit povestea din urmă, sticla de whiski mai avea cam un sfert din conţinut, mă chinuiam să ţin urina, pentru a nu pierde nimic din poveste şi mai ales pentru a nu tulbura povestitorul, a simţit că-mi pierd atenţia şi imediat a reacţionat:
- Ascultă mai departe, atât îţi povestesc cât asculţi acum, dacă adormi sau pleci, nu mai afli nimic şi povestea este abia la început, bănuiesc că vrei să ştii de unde am harta, cum am descifrat-o şi unde am găsit comoara, poate ai vrea să ştii cum arată prinţesa cetăţii, a Sfântului Andrei, cum îi spun eu...
- Sigur că vreau, asta vreau cel mai mult, până merg să-mi golesc rezervorul, poate pui pe masă ceva de mâncare, o slănină cu pâine şi ceapă, simt că adorm.
După ce am scăpat de povară, am mai zăbovit câteva minute inspirând aerul cald de august, răcorit doar de înţelepciunea stejarilor uitaţi de timp care împrejmuiau casa. În tot acest timp gazda mea pregătise o gustare fără prea mari pretenţii, îl răzbise şi pe el foamea, în zece minute am mâncat bucatele reci, o conservă de carne tăiată felii, slănină, brânză, roşii şi ceapă, cu pâine. Ce mi-a stârnit curiozitatea a fost o pastramă dintr-o carne roşie, aproape neagră, pe care a adus-o la final din spatele casei, unde avea o afumătoare, cred. A tăiat-o în feliuţe subţiri, foarte multe feliuţe, le-a pus pe o farfurie plată pe care a lăsat-o între noi după ce a adunat restul bucatelor şi farfuriilor adunând cu o cârpă şi firimiturile rămase pe care le-a aruncat pe geam.
- Capră sau urs? l-am întrebat in timp ce savuram prima bucată.
- Ţap, a venit răspunsul lui sec.

IX

- Pe el, prietenul tău nocturn, cum l-ai atras? am schimbat eu vorba, că prea voia să-mi servească adevărurile lui. Cum ai îmblânzit cerbul?
- Nu eu am îmblânzit cerbul, el m-a îmblânzit pe mine. E o potecă mai sus, unde încep stâncile, un firicel de apă se aduna într-o mlaștină, am pietruit o vatră curată pentru izvorașul limpede, chiar a doua zi s-a umplut cu urme de capră în jur, am pus o capcană pe cărare, mugetul cerbului rănit m-a trezit în puterea nopții, când am ajuns aproape de animalul rănit priveliștea era dincolo de intențiile mele, voiam să prind doar o capră, era întuneric și m-a cuprins frica, mă temeam de coarnele semețe, s-a luminat și eu stăteam ascuns după stejar, cerbul mă simțise și se agita ori de câte ori îmi scoteam capul de după arbore, durerea groaznică pricinuită de gheara morții în care i-a nimerit piciorul stâng din față îi anula orice zbatere, am îngenuncheat aproape cu smerenie, mi-am aplecat fruntea la pământ, parcă voiam să-i cer iertare, am ieșit de după stejar înaintând în palme și genunchi, cerbul tăcea, am înaintat către capcană, cerbul amuțise, nu îndrăzneam să-mi ridic fruntea din pământ, am abandonat cuțitul care ar fi trebuit să-i curme viața, am riscat totul pe liniștea cerbului, nu știam, doar simțeam absența pericolului, îi simțeam respirația în ceafă când am prins ghearele solide de oțel cu cleștele de îndepărtare a lor, am eliberat animalul care nu a fugit imediat, parcă nu se îndupleca să mă părăsească, îmi mulțumea aplecându-și coarnele până în pământ, mugind încet și lung, ridicându-și podoaba către frunze, moment în care ridicam și eu capul din pământ, reluând acest ritual de câteva ori, după care a plecat încet, parcă stăpânit de îndoieli, voind să rămână, chemările caprelor din turmă învingându-i dorința împotriva firii animalelor, prietenia cu omul fiindu-le interzisă. De atunci am renunțat la capcane. Mai mult, i-am decoperit cerbului puteri miraculoase, spun asta deoarece coincidența nu poate cuprinde faptele care mi s-au întâmplat în ultima vreme.